„La Olimpiade, în primele 45 de minute nu scriam nimic, îmi făceam strategia. Important e finalul. Eu cred că mult timp politica a mers la suprafața lucrurilor în loc să mergem în profunzime.” Președintele Nicușor Dan a exasperat, de-a lungul carierei sale politice, destui oameni cît să știm că nu glumește cînd spune că zilele astea e mai degrabă preocupat cu strategia. E un lucru cunoscut prin mediile politice de la București că șeful statului face lucrurile după un tipar doar al său. Răspunde cînd consideră necesar, ia decizii doar după ce analizează îndelung fapte și consecințe și, în general, funcționează într-un timp separat. E încăpățînat pînă aproape de îndîrjire și compensează uneori cu cîte o glumiță subțire-sardonică ce te face să te întrebi de cîte ori a pus pastă de dinți pe clanță în taberele de matematică.
Nimic din toate astea nu e neapărat greșit, însă calculele îndelungi ale președintelui riscă tot mai des să fie confundate cu placiditatea predecesorului său. Și asta nu e o comparație folositoare actualului ocupant al Cotrocenilor. Cunoscut mai mult pentru dispariții inexplicabile, călătorii nu foarte clar justificate și izbucniri inutil-arogante, Klaus Iohannis a fost un președinte de vreme bună, lipsit de imaginație și incapabil să facă față crizelor. Fantoma unui președinte. Dacă ar avea un merit, în afară de acela de a ieși bine în poze de Ziua Marinei, atunci putem să ne amintim că pasivitatea președintelui a mers în două direcții – nu a realizat mare lucru, dar nici nu a amplificat situații neplăcute.
Judecînd strict după declarațiile din recentul interviu de la Antena 3 CNN, pariul pe termen mediu al lui Nicușor Dan este că actuala coaliție va reuși cumva să scoată lucrurile la liman cîndva prin 2026. De aceea președintele pășește prudent – „nu am voie să mă supăr pe Ilie Bolojan” –, vorbește generic și pare imun la indignări și isterii de moment. Ceea ce sugerează șeful statului e că va veni vremea unor explicații cu premierul, însă nu vrea să fie văzut în acest moment ca un factor de instabilitate. Cred că e destul de evident că nu curg rîuri de iubire între palatele Cotroceni și Victoria. Și poate nici n-ar trebui. Cei doi antemenționați sînt șefi de instituții, nu participanți într-un bromance politic.
A reuși să îți păstrezi păstra calmul în furtună e o calitate pe care nu mulți oameni o au. Însă de la a sta ferm, atent și rațional la volan pînă la a ignora orice stimuli care nu sînt statistică e distanță lungă.
Nu e chiar surprinzător că printre cei mai vocali critici ai președintelui sînt voci publice cu o istorie de susținere a sa. Nu oameni speriați în primăvară de binomul Simion-Georgescu, ci indivizi care au ani de zile de poziții pro-Nicușor Dan. Iar motivul nu ține de loialitate, ci, mai degrabă, de teama că alegerile din 2025 au fost și ultimele în care tabăra care militează pentru o Românie conectată puternic la Occident a fost dominantă. Așa oaste de strînsură cum a fost ea, dar a rezistat și a cîștigat. Știu oamenii ăștia că mandatul domnului Dan e compus din frici, speranțe neinvestigate prea adînc și superstiții de agnostici. Un eșec al actualului președinte e un eșec al unui întreg sistem de valori și al unei retorici dominante în ultimii douăzeci de ani. E evident pentru oricine se uită la România că, încet-încet, din interiorul ei încep să se ridice forțe centrifuge care riscă să impună un traseu-spirală în jos – în adîncuri pe care nu le putem decît bănui. Nu mă refer la partidele „suveraniste” – ele sînt doar un simptom –, ci la valul gigantic de frustrare, la furia neputincioasă și la absența oricăror aspirații plauzibile. Speranța e înlocuită de o dorință năucă și, în același timp, ușor explicabilă, de răzbunare. Pe-al nostru steag e scris „Potop”.
Glumind un pic, putem utiliza un calcul facil plecînd de la afirmația citată la începutul acestui text. Vom ajunge la concluzia că președintele va termina de elaborat strategia cîndva prin aprilie anul viitor. Apoi va trece la aplicarea ei.
Nu are timpul ăsta. Asemeni oricărui alt președinte de dinaintea sa, lui Nicușor Dan îi place să spună că e președintele tuturor românilor. Foarte bine, însă afirmații generoase ca asta sînt torpilate zgomotos cînd deplînge volumul de muncă al magistraților într-o discuție despre pensii speciale. La fel cînd președintele tace înțelept în fața țintelor stranii ale reformei guvernamentale – puține vorbe despre sursele pierderilor financiare din sistem, dar o distribuire largă a pierderilor. PNRR aproape eșuat, reduceri heirupiste de cheltuieli, ignorarea senină a averilor gigantice dobîndite din surse publice, amnistia de facto acordată de ani de zile unei rețele de patronaj politic pe fondurile statului.
Boris Johnson promitea britanicilor la un moment dat că pot mînca o prăjitură și, în același timp, să rămînă cu ea. Cam asta face cumva Nicușor Dan cu coaliția și cu clienții ei. E greu. Dl Johnson scrie cărți acum și amintirea sa e, elegant spus, controversată. În urma sa au rămas o victorie laburistă, un partid conservator în derivă și ascensiunea ce pare de neoprit a dreptei populiste a lui Nigel Farage.
Nu știu nimic despre talentul literar al lui Nicușor Dan, dar cred sincer că ar trebui să se uite mai des la ceas.
Teodor Tiță este gazda podcastului În Centru pe care îl puteți asculta pe oricare dintre platformele de distribuție (Apple, Spotify, Google etc.): https://open.spotify.com/show/5jSN6amOtenIsHn23aoOL.
