Au început deja, informal, negocierile despre noul guvern, însă, pînă acolo, poate e bine să ne uităm cine poartă aceste discuții. Și principala observație e că nici unul dintre partidele care speră să guverneze nu are o conducere solidă și legitimă. PNL – șef interimar, USR – șef interimar, iar, la ora cînd scriu acest text, PSD se pregătește și el de un interimat, după ce, cu șase luni întîrziere, Marcel Ciolacu și-a anunțat intenția de a demisiona.
Placiditatea de pînă acum a partidelor putea fi înțeleasă, pînă la un punct, și ca o strategie de așteptare, însă scuza că se așteaptă rezultatul prezidențialelor nu mai există. De aceea, toate trei partidele din arcul pro-european sînt obligate să se privească în oglindă și să se întrebe două lucruri: 1) în numele cui vorbesc; 2) cine vorbește în numele lor. Pentru că nu e foarte clar pentru nici unul dintre ele.
PSD, cel mai mare dintre aceste partide, se învîrte năuc în cerc încă de la primul tur de anul trecut cînd, pentru prima oară în istorie, nu a reușit să treacă mai departe. Faptul că nu a tras imediat concluziile necesare după acel eșec îl pune azi în situația de a calcula pagube mult mai mari. Asta mai ales după ce, din meschinărie sau calcul stupid, a decis între cele două tururi de anul ăsta să fredoneze aria ambiguității. Onoarea i-a fost salvată de cîțiva parlamentari și lideri locali care și-au asumat ceva ce trebuia să fie natural într-un partid socialist: votul împotriva dreptei radicale.
Rupt între tentația naționalismului tîmp și o social-democrație în care nu crede decît oportunist, PSD e obligat la o clarificare. Ce are azi partidul de oferit și care e direcția pe care vrea să o imprime țării cînd/dacă se va întoarce la guvernare? Mai e social-democrația soluția? Dacă da, asta trebuie să se vadă în viitoarea sa conducere. E altul drumul? Atunci poate ar trebui să se salveze de momente jenante în viitor și să părăsească grupul socialist european lăsînd locul altora mai onești un pic. PSD mai are și varianta oficializării faliei dintre membrii săi, transformîndu-se în două partide separate cu identități diferite. Însă asta e o discuție pentru altă dată.
Nici foștii parteneri de guvernare de la PNL nu sînt într-o situație sensibil mai bună. Martori și complici la degradarea finanțelor țării, peneliștii pot pretinde oricît doresc că sînt partidul capabil să salveze țara. Nu e adevărat. Sau nu încă, dacă vreți. Practic, promisiunea curentă a PNL e că salvează România de prostiile făcute de PNL în ultimii patru ani cînd, într-o formă sau alta, a fost la guvernare. Dacă PNL merge la negocieri pentru formarea guvernului înainte de a-și asuma partea pentru acești ani, nu vom greși evaluînd viitorul guvern ca avîndu-și rădăcinile într-o farsă.
Căzut în picioare după dramoleta de dinainte de primul tur al alegerilor, USR intră în faza discuțiilor de guvern fără să fie încă în stare să se guverneze pe sine. Și aici, ca la celelalte două, e nevoie de o conducere cu un mandat solid și bine conturat. Nici USR nu prea mai știe cu cine vorbește, iar dacă obiectivul lor e să devină noul partid prezidențial (au, indiscutabil, motive să spere la așa ceva), orice discuție despre intențiile useriste e pierdere de vreme.
Trei partide, trei modele de confuzie. Amestecîndu-le, nu vom obține în nici o formulă o țară coerent administrată. Ci încă o coaliție instabilă, populată de nervoși și inconștienți care se vor certa în ședința de guvern pe mărunțișuri, întrerupți uneori de zgomotul tencuielii care cade de pe zidurile clădirii.
Da, învestirea unui guvern trebuie să aibă loc cît de repede e posibil. Însă dacă heirupul ăsta are loc înainte ca partidele componente ale viitoarei coaliții să își lămurească crizele de identitate și mandatele, vom avea de-a face cu o guvernare nevrotică și puțin eficientă.
E greu să înțelegi o țară dacă nu te înțelegi pe tine.
Alegerile din iarnă și de luna asta au arătat că o uriașă parte din societatea românească se uită la stat și la partide prin lentila frustrării. Acest resentiment nu poate decît să fie amplificat dacă guvernarea ce se asamblează zilele astea nu intră în exercițiu oferind trecutului ce e al trecutului (inclusiv niște capete de actuali miniștri) și viitorului ce e al viitorului – capacitatea de a face bine unor oameni care nu prea mai sînt dispuși să accepte scuze. În această categorie îi putem trece și pe suporterii euforici ai noului președinte care știu și ei prea bine că acesta a fost cam ultimul meci jucat după regulile vechi.
