Un titlu apărut luni pe G4Media anunța că la Curtea Constituțională se pregătesc indemnizații de cîte 180.000 de lei pentru trei judecători care își termină mandatul în această lună. Asta deși Guvernul interzisese formal astfel de plăți. Un jurist citat în articol arată că plățile sînt, tehnic, legale, dar nu sînt morale. Un eufemism pentru un beneficiu uriaș și absolut nejustificat. Spre deosebire de bursele elevilor (cîteva sute de lei de persoană), dintre care mulți vin din din medii vulnerabile, sau celebrele sporuri a căror tăiere a fost recent anunțată de premier, plățile de la CCR nu sînt nici o metodă un pic neortodoxă de a mări un salariu prea mic și nici un sprijin pentru încurajarea activității educaționale. Sînt un premiu nesimțit pentru oameni care, indiferent din ce punct de vedere ar fi priviți, fac parte dintr-o elită îmbogățită la stat.
Cei aproximativ 35.000 de euro ar urma să fie plătiți unor magistrați ale căror pensii – presupunem că pensia urmează pentru cei trei – sînt la un nivel de nesimțire gigantic și sfidător. E irelevant dacă cei trei și-au făcut cu succes datoria – să le dăm prezumția asta. Ceea ce contează este că e virtual imposibil să te apropii de veniturile actualilor și foștilor magistrați. La fel cum nu te poți apropia de veniturile foștilor și actualilor membri ai aparatului de securitate românesc al cărui număr de angajați, necomunicat oficial, a fost estimat de presă ca fiind cel mai mare din Uniunea Europeană raportat la populație.
Această pătură extractivă care plutește seren pe deasupra populației mai puțin norocoase a României a pretins tot timpul că nu poate fi independentă și eficientă dacă nu are un confort financiar desprins de realitatea țării care le-a oferit șansa de a o ajuta să funcționeze corect. Între timp, magistrații au devenit un soi de activiști politici, irascibili și aroganți, preocupați să își conserve beneficiile într-o permanentă tranzacție cu partidele care au mimat penibil preocuparea pentru dreptate. Rezultatele se văd în orice conversație cu un cetățean român cu capacitate de exercițiu. Întrebați-l pe om dacă crede că trăiește într-o societate onestă în care beneficiile sînt împărțite corect.
Sigur că printre magistrați și alți membri ai elitei extractive or fi și unii care înțeleg necesitatea decenței în actul de administrare a Justiției și, în general, a țării. Dar sînt pesemne prea puțini și copleșiți de „sistem” pentru a produce vreo diferență.
Mai degrabă nebăgate în seamă de presă, mitingurile de zilele astea ale elevilor și studenților sînt totuși semnificative. Creștem încă o generație de oameni care pleacă în viață cu senzația că, undeva, cineva îi păcălește. Ar fi și greu de contrazis. Au mai crescut și alții la fel și la un moment dat au decis să abandoneze consensul național care spunea că înalții funcționari, politicienii și magistrații asigură liniștea și un oarecare progres economic dacă noi ne facem că nu vedem energia cu care mută fonduri din buzunarele publice în buzunarele proprii. Deal-ul e unul care seamănă mai mult cu Rusia decît cu Germania și funcționează exclusiv în vremuri bune. Nu și cînd vine nota de plată.
Sindicatele amenințau zilele trecute cu o grevă generală. Cumva firesc în contextul reducerilor bugetare. Însă sindicatele naționale au și ele o responsabilitate în marea schemă a lucrurilor: au fost complice la aranjamentul actual. Au acceptat sporuri în loc de măriri decente de salarii, nu au protestat prea viguros împotriva pensiilor speciale sau a numirii de politruci în consilii de administrație și la șefia unor agenții vitale pentru buna funcționare a statului. Nu s-au preocupat de bugetul public pentru că, asemenea cel trei premianți de la CCR, l-au văzut ca pe o fîntînă veșnică a abundenței. Acum numitele sindicate sînt nervoase. Poate nervii ăștia ar trebui folosiți un pic și pentru autoanaliză. Șefii de sindicate, și ei membri ai elitei extractive, mineri bugetari de succes, au fost complici la devalizarea și slăbirea statului. Judecători, sindicaliști și politicieni sînt cu toții jucători pe mize mici și personale refuzînd să accepte că șmenurile astea meschine nu pot funcționa mereu.
Știu că unii dintre ei vor considera ofensator cuvîntul „șmen”, dar împachetarea în jargon juridic sau în poezii despre responsabilitate și datorie împlinită a unui efort de concentrare a resurselor publice în mîinile cîtorva privilegiați nu mai poate masca realitatea unui faliment plenar. Administrativ, fiscal, dar mai ales moral.
