Un lider politic bun este, în esență, o persoană capabilă să identifice corect problemele unei comunități și să propună soluții pe care, odată ajuns la guvernare, să le aplice. Un lider bun poate să inspire și să convingă și are suficientă putere interioară cît să nu uite vreodată că, indiferent de matematici electorale, puterea se exercită în numele tuturor cetățenilor. Va ști că puterea e temporară și niciodată concentrată în mîinile unui singur om. Va ști cînd să renunțe.
Vi se pare că l-am descris pe Nicolae Ceaușescu? Eu zic că nu.
Marți, Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc și INSCOP urmau să dea publicității rezultatele unei cercetări despre nostalgia după comunism în România. Directorul INSCOP, Remus Ștefureac, a ridicat un pic cortina și a făcut publice cîteva cifre din care rezultă că două treimi dintre români (66,2% ca să fiu foarte exact) cred că Nicolae Ceaușescu a fost un „lider bun”. Mai puțin de o treime îl identifică pe fostul președinte comunist ca fiind „rău”. Aproape 8% din concetățeni n-au nici un fel de opinie despre subiect.
Cifrele sînt categorice, însă interpretarea lor poate ține seama de cîteva nuanțe. Sînt sigur că foarte puțini dintre oamenii care spun că îl admiră pe Nicolae Ceaușescu ar răspunde la fel de pozitiv la o întrebare de tip „Ați fi dispus să renunțați la dreptul de proprietate asupra automobilului, imobilului sau afacerii dumneavoastră pentru ca ele să fie administrate în comun pentru binele societății?”. Apoi, sondaje din trecut au verificat apetitul românilor pentru părăsirea Occidentului (RoExit etc.) și rezultatele au fost clare: el există doar în sectoare nesemnificative cantitativ. Sînt cîțiva excentrici care visează la o Românie izolată, dar ponderea lor e minusculă.
S-ar putea crede că e o contradicție aici. Pînă la urmă, Ceaușescu era la fel de naționalist-izolaționist pe cît era de comunist, dacă nu cumva prima trăsătură domina. Natural, apare întrebarea despre contradicția dintre nostalgia după comunism și dorința de a nu abandona cîștigurile ultimilor 35 de ani. Răspunsul e, cred eu, evident: nimeni nu îl vrea pe Ceaușescu înapoi, însă foarte mulți dintre noi cred că politicienii actuali nu livrează ce se așteaptă de la ei. Nostalgia după Ceaușescu e, în fapt, un fel de pedeapsă simbolică pe care românii o aplică nediscriminatoriu unei clase politice care mărșăluiește cinic-senin spre eșec.
S-a scris mult despre frustrarea care se acumulează în populația României cu fiecare știre despre sinecuri, decizii strîmbe ale Justiției, despre incompentența militantă a administrației, despre sistemul paralel de extracție de rente de la stat, sistem care se încăpățînează să reziste indiferent de culoarea Guvernului. Foarte mult. Numai în ultimele zile am aflat că magistrați cu salarii și pensii uriașe plătesc chirii simbolice în centrul Bucureștiului, că zeci de ani o altă clădire a statului din Capitală a fost folosită de companii private care nu au plătit nimic pentru acest drept. Am mai văzut și o listă cu rudele unui important lider PSD care ocupă posturi care mai de care mai bine plătite. Și asta e doar ceea ce se poate vedea la trecerea în revistă superficială a titlurilor recente. Fiecare dintre ele adaugă substanță fantomei unui lider comunist mort de 35 de ani. Românii nu vor comunism sau pe Ceaușescu, dar înăuntrul lor începe să ardă o sete de răzbunare care deocamdată se vede parțial la vot și mult mai evident în răspunsurile din sondaje.
În decembrie anul trecut îl numeam pe Călin Georgescu guru de sinteză, un fel de Ceauşescu care descoperă yoga. Îmi mențin opinia asta și cred că e confirmată de cercetarea INSCOP și IICMER. Și cred că dl Georgescu a fost doar un corp locuit temporar de o fantomă. Ea va căuta noi și noi trupuri pînă cînd, în final, își va găsi forma potrivită pentru a mai încerca o dată deliciile puterii absolute. Și dacă va reuși, va trebui, jenați, să ne aducem aminte de toate titlurile asemănătoare celor de mai sus pe care le-am citit de cînd Ceaușescu nu mai e.
Mă gîndesc uneori că românii l-au împușcat pe Ceaușescu de jenă. Una justificată stilistic, dar și izvorîtă din teama că bătrînul comunist ar fi putut arăta sardonic cu degetul spre complici și complicități. Nu putem vorbi despre justiție după simulacrul acela de proces. Or, în absența unui act credibil de justiție, memoria suferă. Și ajungem azi să ne mirăm în fața nostalgiei. O nostalgie care, dincolo de explicațiile curente, are probabil și o componentă de vinovăție – nu că am scăpat de un dictator, ci că n-am încercat niciodată serios să înțelegem cum a fost el posibil.
O tradiție care continuă și azi.
