Imaginile cu Nicușor Dan aclamat de o mulțime de polonezi care speră în repetarea scenariului de la București la alegerile lor prezidențiale au fost, pentru români cel puțin, un moment de catharsis. Ele au reprezentat pentru votanții noului lider de la București nu numai încă o confirmare directă că efortul lor (deloc mic) a meritat, dar și a faptului că nu sînt singuri în credințele și lupta lor.
Pînă la un punct, scenariul e aproape identic. Rafal Trzaskowski e primarul Varșoviei, are studii serioase (Varșovia, Paris și Oxford), platforma de pe care candidează este centristă, liberală și pro-europeană. Adversarul, Simionul lor, este Karol Nawrocki – un istoric conservator, eurosceptic și fost participant în lupte de stradă prearanjate ale huliganilor din fotbalul polonez. Dacă aveți această curiozitate, Nawrocki făcea parte din galeria echipei Lechia Gdansk. Acum, aproape ironic, e parte din galeria de personalități a partidului Lege și Ordine (PiS).
Pro-europenii polonezi seamănă și ei oarecum cu cei români. Sprijină Ucraina, nu se tem de globalizare sau măcar o tolerează, se țin și ei doar sporadic de cuvîntul dat prin campaniile electorale. Exemplul cel mai bun este promisiunea de a renunța la măcar o parte dintre restricțiile legislative draconice privind avortul. Nu s-au ținut de cuvînt și e puțin probabil că au să o facă în viitorul apropiat. Ceea ce îi deosebește însă pe guvernanții polonezi de cei români este că nu au scăpat economia din mînă. Deficitul Poloniei e și el mare, nu la fel de mare ca al României, însă se compensează printr-o creștere economică robustă, ceea ce nu se mai poate spune zilele astea despre ce se întîmplă la București.
Și aici scenariile se despart. Polonia a reușit cumva să nu își pericliteze ritmul de dezvoltare indiferent cine a fost la putere în ultimii ani – fie conservatorii populiști ai PiS, fie centriștii Platformei Civice și diverșii lor sateliți. Sînt ani de zile de cînd Polonia își cere statutul de putere europeană și e greu de spus azi că nu ar fi așa ceva. Nu numai ca relevanță economică, ci și politică și militară.
E de așteptat ca, indiferent de cine va fi președinte, traiectoria aceasta să continue. La București ar fi fost cu totul altfel.
În tot acest timp, România bîntuie confuz prin vecinătatea simbolică a unei Bulgarii care a rămas undeva în urma tuturor. Sigur, pentru explicații ne putem întoarce la Ion Iliescu și la greșelile gigantice ale anilor ’90, dar n-ar folosi la nimic. Conducătorii României au avut foarte multă vreme pentru a depăși acele momente și nu au făcut-o decît rar, episodic, inconsecvent. Și uneori au eșuat lamentabil – vă amintiți campania lui Klaus Iohannis de a deveni următorul secretar general al NATO?
Zilele astea, România pare mai importantă decît e de fapt doar pentru că, în nedeclaratul război mondial al democrațiilor împotriva iliberalismului, orice bătălie devine foarte importantă. Cumva ca pe frontul ucrainean unde, într-o vreme, fiecare sat pierdut sau cîștigat era pe prima pagină a știrilor.
Există o lecție în modelul polonez și aceea vine nu numai din reforme făcute la timp, ci și din curajul de a cere ceea ce credem că ni se cuvine. Și nu, nu cum a făcut dl Iohannis, vorbind singur pe cîmpii, ignorat de vegetația din jur, ci susținînd consecvent obiective negociate între factorii politici de la București. Guvernul polonez este condus astăzi de un fost președinte al Consiliului European, iar reprezentarea Poloniei în ansamblul structurilor europene este net superioară procentual oricărei alte țări din Est. Să amintesc oare că relațiile Poloniei cu Statele Unite sînt suficient de strînse cît țara să nu fi suferit umilința de a fi exclusă din programul Visa Waiver la scurt timp după ce participarea îi fusese confirmată? Să adaug că Tusk și Trump nu au mai nimic în comun din punct de vedere al viziunii asupra lumii?
Noul președinte de la București pare să aibă o strategie pe care eu am numit-o scurtermism (rezolvarea unor probleme urgente), însă, prin prisma funcției, va fi obligat să se confrunte cu efectele poziției actuale a României în străinătate. Poziție care îi face orice negociere mai dificilă și cu costuri semnificativ mai mari. Nicușor Dan poate alege varianta Iohannis, prezență și activitate în limita de jos a consumului de energie, sau poate alege să fie un activist hotărît să miște lucruri. La inaugurarea mandatului a avut un discurs de premier și asta poate conta ca o promisiune că va fi mai degrabă proactiv și în politica externă.
Titlurile uimite din presa străină vor fi uitate peste cîteva zile și, dacă situația curentă nu se schimbă, ne vom întoarce în deschiderea site-urilor străine doar la următoarea criză majoră. Ar fi păcat ca ăsta să fie brand-ul nostru de țară.
Teodor Tiță este gazda podcast‑ului În Centru pe care îl puteți asculta pe oricare dintre platformele de distribuție (Apple, Spotify, Google etc.): https://open.spotify.com/show/5jSN6amOtenIsHn23aoOL
.jpg)
