Contraintuitia

O poveste care se încheie cu pianistul continuînd să își performeze ritualul: gesturi maiestuoase, tăceri semnificative și tulburătoare momente de transă. Dar fără muzică.

România încă mai are bani, mai are oameni, mai are resurse de toate felurile pentru a ieși calm dintr-un impas temporar.

Lupta pentru București nu e despre București. Ci despre stabilitatea coaliției, viitoarea guvernare, viitoarele alegeri naționale și prezidențiale.

Vigoarea lipsită de eleganță cu care reacționează magistrații la tentativele mai degrabă timide ale Guvernului de a face un pic de dreptate în sistemul de pensii e un argument suficient pentru a considera aceste eforturi necesare și urgente.

La o lună de la instalarea guvernului, coșmelia se clatină sub ambiguități, tăceri prelungite și zbateri interne ce puteau fi lesne evitate.

Un lider politic bun este, în esență, o persoană capabilă să identifice corect problemele unei comunități și să propună soluții pe care, odată ajuns la guvernare, să le aplice.

Ceea ce face proiectul contestat azi de președinte e să înăsprească pedepsele. Adică continuă o strategie de combatere a discursului extremist care nu funcționează.

Principalul motiv pentru care AUR a ajuns cel mai mare partid al țării stă în absența oricărei alte variante credibile de opoziție.

Nu s-au preocupat de bugetul public pentru că, asemenea cel trei premianți de la CCR, l-au văzut ca pe o fîntînă veșnică a abundenței.

Vestea proastă este că acest guvern nu face decît să prelungească starea de fapt care ne-a adus în amintita criză.

Ce rost are să ne mai declarăm război dacă nu ne ia nimeni în serios? Putem încerca să ne ucidem între noi și, în același timp, să exasperăm juriștii.

Cît de onestă e o Românie în care nimeni nu vorbește despre taxe pe proprietate deși asta ar fi o sursă de venit legitimă pentru autoritățile locale?

Vor răsturna masa cînd vor ajunge la concluzia că nici un fel de discuție nu poate fi purtată în cadrul actual. Altfel spus, în pămîntul patriei zace sămînța unei revoluții.

Există o lecție în modelul polonez și aceea vine nu numai din reforme făcute la timp, ci și din curajul de a cere ceea ce credem că ni se cuvine.

Au început deja, informal, negocierile despre noul guvern, însă, pînă acolo, poate e bine să ne uităm cine poartă aceste discuții.

De la Alien încoace, știm că în bezna din spațiu nu te aude nimeni cînd țipi.

Sînt mulți cei care simt că alegerile astea vin ca o binemeritată pedeapsă pentru niște organizații leneșe, misecuviniste și dăunătoare.

Alegerile de duminică nu sînt despre conducerea unei țări sau despre filozofii concurente de guvernare, ci o sumă de referendumuri.

M-a împins curiozitatea să mă uit pe programele candidaților și am descoperit această mică comoară.

Nu sînt creștin practicant, dar sînt aproape sigur că Dumnezeu nu are ore de outfit check cînd se uită în jos spre noi.

Știu că sînt mulți oameni care își pun speranțele în Ilie Bolojan. Însă inteligența sa politică pare a fi mai degrabă derivată din tăceri sobre.

Nu le putem nega celor aleși calitatea de reprezentanți legitimi ai nației, însă cred că putem să le batem un pic obrazul.

Ciolacu încă strigă la noi de după ușa închisă pe dinăuntru a Palatului Victoria, iar președintele interimar al țării și liderul informal al PNL cauționează această stare de fapt.

Discursul trebuie să alunece către clișeele „suveraniste” pentru a putea intra pe sub pielea acelui tip de electorat care s-a săturat de mainstream-ul politic românesc.

Georgescu nu face nici un secret din dorința sa de a transforma România într-un fel de Belarus cu mămăligă.

Clișeul ăsta cu ardeleanul serios are încă suficient potențial cît să îl ajute pe Ilie Bolojan să cîștige alegerile din mai.

Am decis să fac un fel de listă de lectură care să se potrivească vremurilor.

Dar dacă Europa va alege totuși să arunce „Coca-Cola” în ocean, ăsta ar putea fi cel mai bun lucru de la fondarea ei.

În interiorul Opoziției mici, Nicușor Dan și Elena Lasconi schimbă mici remarci veninoase peste gardul neîngrijit care îi desparte.

Nu ar fi trebuit să îmi sacrific propriul partid impunînd lideri a căror unică competență politică a fost obediența impotentă.

A mai trecut o săptămînă în care Klaus Iohannis nu și-a dat demisia.

E dificil de prevăzut ce efecte va avea instalarea noii administrații americane asupra României.

Dintr-un punct de vedere, e aglomerație pe crucile acelea de la Universitate.

Poate mai puțin discutat, dar măcar la fel de important e un alt motiv de pesimism. Extern, de data asta.

Dacă e vreun președinte de partid care își închipuie că oamenii aceia sînt fericiți că „ai lor” se vor întoarce la putere își fură singur căciula.

Sînt tentat să modific un pic prima propoziție și să spun că acel moment a fost cu noi tot timpul.

Teama de ce o să fie, regretul pentru ce ar fi putut fi.

Complexul de superioritate naște monștri

Altă confirmare e că Mircea Geoană e cel mai mare adversar al lui Mircea Geoană.

Această nefericită apucătură a învinuirii votanților s-a născut odată cu democrația și va dispărea probabil odată cu ea.

Pe canalele TV americane toată lumea analiza un sondaj din Iowa, stat cu solidă tradiție republicană, care părea să încline balanța spre Kamala Harris.

Trebuie precizat aici că nici o sursă din interiorul Washington Post nu a sugerat că s-ar fi pus în vreun fel problema susținerii candidatului republican Donald Trump.