Am citit cîndva o anecdotă despre un pianist foarte talentat. Omul se așeza lent, cu gesturi maiestuoase, în fața instrumentului și își lua cîteva secunde de concentrare absolută înainte de a ataca o piesă. Interpreta bucata muzicală nu doar cu degetele, ci cu întreg corpul, ca și cum notele veneau din adîncul ființei și le elibera în univers. Într-o zi, personajul nostru și-a pierdut talentul. E irelevant de ce, e doar o poveste. O poveste care se încheie cu pianistul continuînd să își performeze ritualul: gesturi maiestuoase, tăceri semnificative și tulburătoare momente de transă. Dar fără muzică. Spectacolul muzical se transformase într-un spectacol de mimă. Mi-am adus aminte de anecdota asta urmărindu-l pe sobrul nostru premier apărîndu-și pachetele de reforme în Parlament și în alte intervenții publice. Dl Bolojan pare să practice un soi de dedublare iscusită în care pe de o parte poate justifica ferm și aspru de ce e nevoie de sacrificii, iar pe de alta pare să aibă un fel de orbire temporară cînd marii beneficiari ai slăbiciunii statului român acumulează averi gigantice, semifiscalizate și, foarte probabil, exportate prin țări care nu pun multe întrebări. Cum e posibil să nu iei ANAF de guler cînd presa (Recorder) îți pune pe tavă dovezile unei gigantice suveici fiscale estimate la vreo 700 de milioane de euro?
În Moldova, pentru o sumă doar un pic mai mare, au căzut guverne și au fost dați politicieni în urmărire internațională. Pentru că, mai naivi sau mai onești, moldovenii au acceptat repede că astfel de inginerii financiare nu sînt posibile fără implicare sau măcar pasivitate la nivel politic. Însă statul nostru trece lejer peste întîmplări dintr-astea. Sînt tratate ca un fel de știri neplăcute ce vor fi uitate poimîine. Ministrul de Finanțe, Alexandru Nazare, a comunicat că va pune la dispoziție rezultatele anchetei interne cînd acestea vor fi disponibile. Și atît. Dacă vor fi disponibile vreodată. Căci marile anchete au tendința, de mulți ani, să dispară încurcate în cine știe ce proceduri convenabile sau pe culoarele Justiției unde trudesc magistrații aceia compătimiți de președinte. Ce n-a explicat dl Nazare e dacă „secretul fiscal” invocat de ANAF în fața ziariștilor mai e valabil sau acum pot pune mai multe întrebări.
Același premier-pianist răspunde în doi peri cînd este întrebat despre responsabilitatea directă și personală a miniștrilor și funcționarilor din fostele guverne pentru implementarea PNRR. Răspunde oblic dl Bolojan, încercînd să sugereze că avem de-a face cu un fel de victorie bizară pe logica „puteam să pierdem și mai mult”. Stranie atitudine. Dar, hei, poate îl clonăm. Asta în timp ce profesorii protestează la deschiderea anului școlar întrebînd natural de ce sistemul de educație e țintă primară a austerității, dar nu și beneficiarii politici direcți ai relației cu Guvernul. Primarii, de exemplu – coloana vertebrală a oricărei guvernări românești (era să scriu a Wehrmacht-ului, așa e cînd citești prea mult Sven Hassel în copilărie). România are sute de localități incapabile să cumpere toner pentru imprimantă, dar care plătesc salarii pentru că legea insistă să avem guvernare locală pînă la nivel de cătun. Pentru întreagă această categorie de funcționari inutili plătim toți impozite. Ați auzit Guvernul vorbind despre reforma administrației locale? Despre comasare? Eficiență? Rațiune? Mai e o categorie de primari a căror existență e justificată de numărul de locuitori din unitatea lor administrativă, dar a căror preocupare majoră acum e să insiste pentru continuarea investițiilor de orgoliu de tipul stadioanelor. Guvernul a pus frînă în unele cazuri, însă nu în toate, deși soluția corectă ar fi fost predarea proiectelor la administrația locală. Dacă o comunitate, din Cucuieți, de exemplu, dorește stadion olimpic ar trebui să fie liberă să își calibreze impozitele astfel încît să poată avea acel stadion păstrînd o parte din buget și pentru canalizare sau, excentricitate, pentru școală. Maracana din Cucuieți e plauzibilă. Sau, de ce nu, din Timișul domnului Alfred Simonis care, în generozitatea sa copleșitoare, a oferit sprijinul Consiliului Județean cu o cofinanțare de 20% a noului templu al fotbalului într-un oraș fără echipă de fotbal notabilă. Restul plătiți dvs., nu fiți zgîrciți!
Și pentru că vorbim despre primari, poate merită notată asurzitoarea liniște a Guvernului și a premierului-pianist cînd vine vorba de alegerile de la București. Nici o vorbă despre respectarea legii, deși prim-ministrul se poziționează permanent ca un demnitar pentru care legea e sfîntă. Capitala României, cu o populație egală cu a Sloveniei, e în situația de a avea o administrație provizorie pentru simplul motiv că premierul Ilie Bolojan se teme de provizoriul șef al PSD, Sorin Grindeanu. De ce nu vrea PSD alegeri? E irelevant, discuția aici e despre lege.
Oricît s-ar încrunta premierul la noi, vedem bine cu toții că sîntem spectatori pasivi și neputincioși la un spectacol de mimă. Democrația, ca și muzica pianistului care și-a pierdut talentul, o păstrăm pentru imaginația noastră. Devine un soi de exercițiu privat de „daydreaming“. Trezirea va fi neplăcută.
