Duminică seară, la ora 21, în România va fi vid. Pentru cîteva secunde, nimeni nu va face nici un zgomot. Vom fi martori și participanți la tăcerea aceea absolută sub care își ascunde cosmosul misterele. Foarte repede, ecranele spre care vom privi cu toții vor furniza un răspuns. Vom respira din nou. Vidul va dispărea, umplut cu sunete. De fericire, de furie, de ușurare sau de ură.
Dar vor fi cîteva secunde de liniște. O națiune cataleptică la finalul unei perioade în care s-a rănit pe sine într-un proces inexplicabil de decompensare accelerată. O națiune care va trebui să se recompună cumva începînd de luni dimineață.
Va trebui să ne recunoaștem capacitatea fantastică de a arde tardiv emoții. Nu știu care e unitatea de măsură pentru așa ceva, dar cu siguranță românii sînt campioni olimpici ai disperării. Apatici ani de-a rîndul, decidem să consumăm totul deodată. Și cînd facem asta, o facem intens, haotic, definitiv. Există un soi de nihilism românesc care refuză îndîrjit să creadă în următorul răsărit de soare.
De fapt, nimic din ce s-a întîmplat în ultimele șase luni nu a fost inevitabil. Absolut nimic. Există responsabili individuali și responsabilități destul de clare. Oricît de bizar sună la ora asta, încă mai e timp pentru a acționa în numele concluziilor care se impun. Însă mult mai important e că nici unul din scenariile pe care le derulăm în minte zilele astea nu e destin. E doar un scenariu.
Încă mai avem un viitor împreună, încă mai putem construi, chiar dacă podelele caselor noastre, ale sălilor noastre de conferințe, trotuarele și studiourile de televiziune sînt pătate de un lichid vîscos compus din scurgeri necontrolate de intoleranță și ipocrizie.
Dar concluzia cea mai importantă la acest final de campanie e aceea că încă mai avem ce pierde. Și folosesc pluralul ăsta cu gîndul la toți cei implicați. Pentru că măcar la fel de importante ca intențiile cîștigătorilor vor fi reacțiile învinșilor. Și unii, și alții pot provoca pagube infinit mai mari decît au făcut-o pînă acum.
Violența retorică a ultimelor zile este la microni distanță de a deveni violență reală. Ne facem că nu vedem asta, dar știm cu toții unde sîntem. Dacă se va întîmpla asta, va trebui să admitem că am mărșăluit spre marginea prăpastiei. Nu va fi permis să ne mirăm. Ipocrizia are și ea limitele ei.
Poate n-ar trebui să uităm că, dincolo de orice arhitectură instituțională internațională, dincolo de geopolitică și aranjamente regionale sau aliați, România e singura responsabilă pentru propria-i soartă. Iar o națiune care se încăpățînează să își facă rău nu poate fi salvată împotriva voinței sale. Și de ce ar fi salvată? Ca să plonjeze în altă inexplicabilă și perfect evitabilă criză? Riscul ca nu peste multă vreme să rămînem singuri, izolați în tăcerile noastre stupefiate, e gigantic. Vidul poate dura secunde sau generații.
Și, de la Alien încoace, știm că în bezna din spațiu nu te aude nimeni cînd țipi.
Luni dimineață, România va avea un președinte, dar nici un cîștigător. Vor fi însă două triburi încrîncenate care trebuie să își amintească ce le unește. Iar misiunea celui care va merge la Cotroceni va fi aceea de a le convinge să se privească din nou în ochi. Și dacă nu o va face, putem interpreta asta ca pe un act grav de trădare.
