Nu îi oprea nimeni și nimic pe președintele Nicușor Dan și pe premierul desemnat Ilie Bolojan să propună partidelor o înțelegere de bun-simț privind eliminarea din componența Guvernului a miniștrilor proveniți din cabinetele rotativei Ciucă-Ciolacu. Ar fi avut probabil sprijin popular pentru o astfel de idee și ar fi contribuit direct la o împrospătare a clasei politico-administrative a cărei păcătoasă încremenire în proiect a adus România în pragul unei crize bugetare majore. Ar fi ajutat, de asemenea, să nu coopteze în Guvern oameni care apar în selfie-uri ale interlopilor sau cred că transparența declarațiilor de avere e un lucru rău.
„(...) ca prim-ministru voi avea trei direcţii prioritare: ordine în finanţele publice, bună guvernare şi respect pentru cetăţenii ţării noastre”, spunea premierul la discursul de învestitură. Mi-e neclar unde este respectul acela cîtă vreme în cabinetul său sînt personaje precum Marian Neacșu (minion al lui Marcel Ciolacu, condamnat penal pentru conflict de interese și ulterior reabilitat) sau Cătălin Predoiu, un soi de tardigradă politică, a cărei permanentă apariție în funcții de ministru este absolut inexplicabilă. Cît despre buna guvernare, ajunge să citim discursuri de învestitură mai vechi. Și ele tot așa ziceau.
„Ministerele nu vor mai fi locuri de sinecuri. Funcţia publică va fi condiţionată de competenţă, integritate şi rezultate. Doar aşa putem reda încrederea cetăţenilor în stat”, afirmă premierul în altă parte. Înduioșător! Să completăm această promisiune fermă cu o prevedere din protocolul de funcționare al coaliției PSD-PNL-USR-UDMR: „Deciziile coaliţiei sînt obligatorii pentru toate persoanele susţinute în funcţii publice de către aceasta. Revocarea acestor persoane poate avea loc după o evaluare şi cu informarea motivată şi prealabilă a formaţiunii politice care a făcut propunerea”. Altfel spus, oricît ar dori premierul să oprească sinecurile (mă îndoiesc), are tot atîta putere cîtă are pentru a convinge Israelul să nu mai bombardeze Gaza.
Învestirea cabinetului Bolojan pune capăt unei perioade de criză politică gravă în care fundamentele democratice ale statului român au fost puse sub semnul întrebării. Asta e vestea bună. Vestea proastă este că acest guvern nu face decît să prelungească starea de fapt care ne-a adus în amintita criză. Spoiala de PR cu care este uns premierul, capitalul subțirel de încredere al președintelui fac ca misiunea principalilor oameni de stat ai României să fie dificilă. Și e cu atît mai dificilă cu cît nici unul dintre ei nu pare să înțeleagă exasperarea plenară a societății în fața unei administrații care o sfidează, ale cărei decizii sînt aproape întotdeauna arbitrare, insuficient explicate și ușor de folosit pentru a alimenta frustrări legitime.
Nicușor Dan și Ilie Bolojan par să mizeze pe un soi de gîndire magică ce îi face să creadă că pot să reformeze statul fără a deranja rețelele extractive care trăiesc de pe urma lui și care azi, din nou, sînt reprezentate în Guvern. Am mai văzut în trecut genul acesta de autoamăgire. Inevitabil, duce la furie.
O să las scris aici că la finalul mandatului Bolojan, înainte ca PSD să preia funcția de premier, costurile de finanțare ale datoriei publice românești vor fi mai mari decît ale oricărui alt stat din Uniunea Europeană, administrația va fi tot nereformată, vom avea în continuare pensii speciale (nesimțite?), iar noul premier îi va numi iar pe Neacșu și Predoiu în funcții de miniștri.
Dacă guvernarea actuală are ceva de partea sa nu e în nici un caz competența, onestitatea sau transparența de care face atîta caz. Sau le are, dar cam tot atît cît pot fi identificate la un pompier piroman. De partea actualului guvern pot fi doar contextul extern și stupiditatea adversarilor politici.
Putem presupune că România e suficient de mare și de importantă cît să nu fie lăsată de Uniunea Europeană în brațele unui binemeritat faliment fiscal-bugetar. Un faliment al României nu arată prost doar pentru români, ei sînt aproape obișnuiți cu ideea, ci și pentru proiectul european care se mîndrește cu faptul că poate crea responsabil prosperitate.
Apoi, putem probabil miza pe faptul că falangele suveraniste vor fi suficient de preocupate să își dea în cap una alteia cît să nu poată crea o alternativă înspăimîntătoare la ipocrizia care guvernează astăzi România. Însă speranța că soarta apasă permanent pe butonul „deus ex machina” e un pic inconștientă și butonul ăla se mai strică cîteodată.
