Declarațiile de război sînt, zilele astea, mai rare decît albumele Radiohead. În Ucraina, Rusia încă ucide civili sub umbrela unei „operațiuni militare speciale”, în Orientul Mijlociu, Israelul toacă mărunt complexul militar iranian fără ca între cele două state să existe oficial o stare de război. Iranul, slăbit și ridicol, răspunde cum poate insistînd pe lîngă vecini să roage statul evreu să nu dea la operație. Asta după ce ani de zile a înarmat și pregătit o așa-numită „axă a rezistenței” care asistă acum, neputincioasă și schiloadă, la umilirea fostului sponsor. Rămas fără degete și arme, Hezbollah a început să dea jos steagurile cu ayatollahi și să le înlocuiască cu cedrul libanez. Rebelii houthi din Yemen încasează la rîndul lor lovitură după lovitură din partea Israelului fără să poată răspunde prea convingător. Grupările jihadiste din Siria și Irak înghit în sec și se concentrează demn pe problemele interne (în Irak sînt alegeri anul acesta).
Aflat în Coreea de Sud, am crezut, pentru o vreme, că măcar asiaticii știu să își declare război onest. Am greșit. Nici în peninsula coreeană nu există o declarație formală, însă există un armistițiu, în același timp fragil și suficient de testat în timp cît să putem spune că e mai folositor decît pacea legal mincinoasă din Orientul Mijlociu.
Totuși, dictatorul nord-coreean își probează armata prin Ucraina, unde trimite carne de tun și rachete. Rezultatele sînt sub așteptări. Nord-coreenii se pricep să moară încrîncenați (ucrainenii povesteau că e foarte greu să ia prizonieri veniți din peninsulă). Habar nu am cît de eficientă o fi disciplina în armata nord-coreeană, dar, citind despre mercenarii comuniști, mi-a trecut prin cap că probabil se aruncă cu atîta altruism în brațele morții de teamă să nu se întoarcă acasă.
O imagine care mi-a rămas în minte zilele astea e priveliștea Coreei de Nord văzută de peste granița cu Coreea de Sud. Nici un copac pe dealurile care se întind pînă departe spre orizont. E suficient să întorci capul ca să observi diferența șocantă față de sudul capitalist și cumva mai atent cu natura. Sud-coreenilor le place să spună că rudele din nord sînt atît de sărace încît au tăiat toți arborii pentru a-i pune pe foc. Tind să cred că asta e o linie de propagandă, însă nu e ceva ce se poate verifica. Noutatea zilele astea la la granița dintre Nord și Sud e că… lipsește muzica. Cu doar cîteva zile înainte de a ajunge eu acolo, noul președinte sud-coreean a decis să oprească difuzoarele care stresau nord-coreenii cu propagandă și K-Pop insipid. După o săptămînă în Seul, pot depune mărturie că a opri orice sursă emițătoare de K-pop e un gest în același timp umanitar și inteligent politic. Personal, aș fi înlocuit playlist-ul, dar nu sînt președinte.
Înapoi la războaiele noastre, e greu să nu remarci valul de interpretări catastrofice ale evenimentelor curente. S-au întors predicțiile despre al treilea război mondial, însă, de data asta, sînt dublate de un fel de inconștiență serenă și seducătoare în același timp. Dacă nu mă credeți, căutați imaginile cu petrecerile de sub cerul cu rachete iraniene și israeliene al Beirutului. În documentarele istorice ale viitorului, imaginea saxofonistului libanez concentrat asupra instrumentului, indiferent la constelațiile explozive de deasupra sa, este, din punctul meu de vedere, cel mai valid simbol al timpurilor noastre. Nu, nu cred că e o imagine similară cu aceea, adesea invocată, a orchestrei de pe Titanic. Relatările vremii spun că pe Titanic se cînta pentru a calma pasagerii. Sînt destul de convins că azi, la Beirut și aiurea, se cîntă pentru a sfida istoria. Un tip de aroganță care mie îmi place.
Ce rost are să ne mai declarăm război dacă nu ne ia nimeni în serios? Putem încerca să ne ucidem între noi și, în același timp, să exasperăm juriștii. În marea schemă a lucrurilor, asta nu poate fi ceva rău. Juriștii și experții în relații internaționale n-au fost în stare să propună un aranjament al lumii care să nu ducă la moarte și distrugere. N-au decît să sufere ignorați. Cînd (și dacă) se va instala vreodată pacea mondială, pot să facă reguli în retrospectivă. Vom pretinde politicoși că sînt foarte utili.
P.S. Am vrut să scriu și săptămîna aceasta despre negocierile pentru formarea noului guvern. Am hotărît să nu o fac și mă mulțumesc doar să întăresc o evidență: dacă în cabinetul moșit de președintele Nicușor Dan se vor găsi oameni din guvernele rotativei Ciolacu-Ciucă, atunci tot efortul trebuie trecut la eșecuri. Nu cred că sînt nuanțe la o astfel de sfidare cinică.
Teodor Tiță este gazda podcast‑ului În Centru pe care îl puteți asculta pe oricare dintre platformele de distribuție (Apple, Spotify, Google etc.): https://open.spotify.com/show/5jSN6amOtenIsHn23aoOL
