Micul dejun al campioanelor

Liu Zakrajšek are un masterat în Literatură Comparată și Teorie Literară și Filozofie la Universitatea din Ljubljana. Romanul ei de debut Micul dejun al campioanelor (2025) a cîștigat Premiul pentru debutul Anului și Cartea Anului la Tîrgul de Carte Sloven.

În Micul dejun al campioanelor ne aventurăm, alături de protagonistă, în trei locuri locuri diferite, unde muncesc studenții: un cinematograf, un centru cultural și o librărie. Atunci cînd nu merge la cursuri sau nu lucrează, își petrece timpul într-o cameră mică și sufocantă din mansarda apartamentului pe care îl împarte cu Vesna, cea impulsivă și haotică, și cu Pia, cea organizată și serioasă. De-a lungul capitolelor, dinamica lor se construiește și se destramă, uneori mai dramatic, alteori mai subtil, toate acestea avînd loc pe fundalul unor crize existențiale mai ample trăite de generația tînără care urmează să intre pe piața muncii – de la precaritate și prețuri exagerate la locuințe pînă la o segregare socială tot mai accentuată, însingurare și probleme de sănătate mintală.

Vesna stătea pe o canapea mică de sub o lampă mare, îmbrăcată într-o fustă neagră strîmtă și colanți roșii din nailon. Sub lumina gălbuie, intensă a lămpii, chipul ei era aproape de nerecunoscut, ca fața unei statui de piatră învăluite de o lumină venită din sens opus. Ținea în mînă o sticlă verde de Heineken și, din cînd în cînd, între propoziții, o ducea la buze. Zîmbea. Părea o fată complet normală la o petrecere normală, flirtînd cu un băiat normal în blugi normali (deși cu cîteva numere mai mari și îngrozitor de urîți). Era întoarsă către el, deși de fapt stătea deasupra lui, pe spătar, în timp ce el era cufundat adînc în pernele moi. Corpul lui foarte înalt și foarte slab părea prea mare pentru canapea, ca o Alice uriașă într-o casă de păpuși Barbie. Probabil îi povestea ceva amuzant, pentru că el a izbucnit în rîs. Ea și-a tras picioarele.

Camera era plină de lume și zgomot. Petrecerea se desfășura și la etaj. Unii stăteau pe covor, în mijlocul camerei, și își pasau unul altuia un joint, alții erau mai pe lîngă perete și vorbeau tare, iar un grupuleț ocupase o canapea mare, lîngă care se afla o bicicletă de cameră. Casa era imensă. Cînd Vesna m-a tîrît aici, a promis că nu vor fi mulți oameni și că mergem „doar să aruncăm o privire”.

În fundal, cineva a schimbat discul. Acum cîntau The Strokes, o trupă pe care Vesna o adora. Mereu cînta atît de tare sub duș încît puteam să o aud prin ușa închisă a camerei. Uneori îmi trăgeam plapuma peste urechi cu tot cu perna, ca să-i înăbuș vocea care mă trezea dintr-un somn adînc. Pia dormea cu dopuri în urechi. Dacă știa ceva, era să se deconecteze de la viață.

Odată am întrebat-o pe Vesna de ce nu a cîntat niciodată într-o trupă. Mi-a spus că trupele sînt pentru oameni care nu știu să facă nimic de unii singuri. Îmi amintesc că, tocmai cînd intrasem la liceu, iubitul ei de atunci avea o trupă. M-am dus să-i ascult într-un bar ciudat, puțin în afara Ljubljanei. Am stat la coadă o jumătate de oră în frig, mutîndu-mă de pe un picior pe altul, ca să-mi vină rîndul să iau bilete. Mi le-a vîndut o fată cu inel în sept și sprîncene de un verde strident, desenate pe un chip ca de porțelan. Îmi amintesc și că acel concert a durat mai mult decît aveam voie să lipsesc de acasă. Pe tocurile mele înalte, m-am strecurat afară din club într-un taxi rece și m-am dus beată acasă, în timp ce Vesna, pe care nici măcar nu o cunoșteam pe atunci, probabil dansa pe ritmul muzicii undeva în primul rînd, cu țigara în gură și cu privirea plină de dorință. Sau poate nu a fost deloc așa, ci stătea undeva în spate, înfofolită într-o geacă prea mare, cu cîteva cocktailuri în sînge, ca să accepte că iubitul ei este un cîntăreț jalnic de care se îndrăgostesc adolescente de cincisprezece ani, așa cum eram eu atunci. Asta nu ar fi deranjat-o, ar fi neliniștit-o doar. Dacă mă gîndesc mai bine, concertul a fost chiar nasol. Toți socializau în zona de fumat, iar sub reflectoarele din fața scenei fumau cîțiva tipi mai mari, îmbrăcați la fel.

Începea să mă doară spatele de la grămada de cărți pe care stăteam. De fapt, mai mult ca sigur mă durea de la statul pe scaunul de birou stricat al Lidiei. Să fie oare asta, pentru că sînt tînără, fără bani sau pur și simplu epuizată? Statul în cel mai îndepărtat colț al camerei? Departe de mine, Vesna rîdea acum atît de tare încît acoperea muzica. Băiatul slab de lîngă ea îi turna un lichid transparent dintr-o sticlă mare, cu piersici pe etichetă. Dacă aș încerca să ne analizez viețile, scena asta ar fi o metaforă potrivită. Vesna, cu frumusețea ei perfectă, neostentativă, plutind ca un fluture mare deasupra camerei pline de oameni și rîzînd cu poftă, în timp ce un bărbat o privește cu dorință, și eu, care la petrecere vorbisem cu trei oameni în trei ore, stînd într-o rochie prea strîmtă pe o grămadă de cărți, deși Vesna îmi oferise mai devreme un scaun din bucătărie. De unde l-o fi știind pe amfitrion? Cine știe, Vesna cunoștea pe toată lumea. Mă uitam în jur, prin încăperea mare și îmbîcsită de fum, în care erau și o colecție impresionantă de obiecte de artă și tot felul de mărunțișuri mereu prezente în casele oamenilor ale căror vieți sînt cumva atît de pline de orice: deasupra șemineului era o vitrină cu figurine mici și degetare, sub biroul mare de stejar un morman de pături și perne decorative de toate culorile și modelele, un bufet de sticlă era împodobit cu lumînări parfumate, peste tot erau buchete de flori, mai mult ca sigur artificiale. Confort. Ăsta era cuvîntul pe care îl căutam.

Am luat o gură mare de bere rece și mi s-a prelins pe rochie, fix în momentul în care ochii Vesnei s-au întîlnit cu ai mei. A zîmbit și a arătat spre paharul ei. Vrei și tu, era propoziția pe care o rostea din buze. Doar am clătinat din cap. La petreceri mă cuprindea de fiecare dată același sentiment de pustiu: că sînt singură și că între mine și ceilalți există un fel de scut metalic impenetrabil, doar că nu eram o prințesă pe un cal alb, ci un fel de duh înarmat care se ascunde în cochilia lui ponosită. Vesna nu era așa, m-am gîndit. Vesna le avea cu oamenii. Cel puțin în aparență. Și asta era deja frumos. Despre asta unii au scris romane. La picioare mi s-a aprins telefonul pe care îl lăsasem pe podea. Era Lori. M-am uitat fix la literele numelui ei. L, O, R, I. L ca lumină, O ca odraslă, R ca rană. Am înclinat sticla și am băut îndelung. Bulele mă gîdilau în gît.

Mîinile băiatului erau acum în părul Vesnei. Se sărutau pe canapea, pur și simplu. Vesna îmi spusese mai devreme, cînd stătusem în bucătărie și ne tăiam bucăți de tort pe care le mîncam deasupra chiuvetei, că este student la secția de montaj și că îl cheamă Goran. „Vizual, e genul meu. Nu știu dacă e singur. Dar sincer… Are vreo importanță asta acum?” a mormăit ea cu gura plină.

„Eu credeam că tu și Val sînteți împreună? Că e ceva serios?” am întrebat puțin surprinsă. Vesna s-a rezemat ușor sfidător de chiuvetă. „Da. Și eu credeam că sîntem, da. Dar ieri ne-am certat la telefon. Rău de tot.”

„Vai… de ce?”

„Eh,” a făcut un gest cu mîna. S-a întors spre mine și m-a lovit ușor cu pumnul în umăr.

„Dar tu. Tu nu ai dus niciodată pe nimeni acasă,” a continuat pe un ton serios. Stăteam pe gresia rece, pe care o simțeam prin șosetele subțiri. Peretele era plin de ferestre, prin care se vedea noaptea senină.

„Nu știu. Mi-e greu să mă leg de cineva. Și nu l-aș aduce nicăieri. Aș prefera să mă ducă el pe mine undeva.” Dar asta, bineînțeles, nu am spus-o cu voce tare. Am spus-o doar în mintea mea. Vesna încă mă privea fix și se îndopa cu tort. „Alo? Aici Pămîntul.”

Am izbucnit amîndouă în rîs. Mestecam tortul, convinsă brusc că e ceva în neregulă cu respirația mea. Inima îmi bătea foarte repede. Și asta mi se întîmpla mereu la petreceri unde aș fi putut fi fericită și liberă și sexy și misterioasă și tot ce știu să fie oamenii în filmele pe care le rulam la serviciu.

„Face parte din viață, știi și tu”, a spus Vesna puțin mai încet, măsurîndu-mă din priviri cu un aer categoric. Privirea i-a poposit în ochii mei, ca un fir de praf. „Ce face parte din viață?”

„Asta. Să fii la un chef și să nu-ți pese de nimic.”

„Cred că problema e că mie îmi cam pasă de unele.”

„Da. Asta crezi acum. Dar mai așteaptă cîțiva ani. Și chiar n-o să-ți mai pese de nimic.”

Cîteva ore mai tîrziu era destul de evident că Vesna ajunsese deja la stadiul acela. Continua să se sărute cu Goran, monteorul care putea avea o iubită sau nu. M-am ridicat și am trecut pe lîngă măsuța de cafea și canapeaua pe care stătea micul grup de fete bete, spre ușă și mai departe pe hol, la stînga, spre baie. Simțeam că mă arde stomacul.

Cît băusem de fapt? Mai nimic. Nu era lume pe hol, numai un covor lung și moale. Îmi era foarte rău. Am împins ușa de la baie, m-am aplecat spre vasul veceului și am vomitat cu zgomot. Am dat afară tot conținutul stomacului, cu tot cu tortul aniversar. Nici măcar nu făcusem cunoștință cu sărbătoritul; cînd am ajuns eu cu Vesna, era deja praf de la atîta alcool. O fată ne-a spus pe scări: „Timotej e complet out.”

Așa că vomitam în baia lui Timotej ca o adevărată boboacă, emoțiile îmi ieșeau pe gît, nimic prea romantic sau prea matur. Cînd am terminat, m-am lăsat în genunchi și am îmbrățișat vasul de toaletă.

„Scuză-mă, ești bine?” Vocea era chiar lîngă mine. Am sărit în picioare șocată și m-am uitat în jur. În cadă stătea un tînăr cu părul închis la culoare, îmbrăcat într-un tricou cu dungi. Fuma o țigară și mă privea cu un aer îngrijorat. Nu părea genul care să se ascundă în baie la petreceri sau să plîngă în toalete. Nici nu era murdar de vomă ca mine. M-am îndreptat repede și mi-am aranjat rochia.

„Da. Scuză-mă,” am spus și am continuat să-l privesc. A luat sticla de vin de pe marginea căzii și a luat o înghițitură. Apoi m-a privit foarte serios. Of. Acum urmează întrebarea.

„Mereu vomiți cînd bei?”

„Nu prea. Nici măcar n-am băut atît de mult. Sper că nu era ceva în neregulă cu tortul.”

„Și eu sper. Pentru că eu l-am făcut.”

Mă simțeam prost și mi se făcuse cald. M-am ridicat cu greu în picioare și m-am așezat pe un taburet lîngă toaletă. Stomacul începea să mi se liniștească. Tipul din cadă continua să soarbă calm din vin și mă privea ușor ironic.

„Păi a fost foarte bun,” m-am corectat eu. „Sînt aici cu colega mea de apartament, chiar nu cunosc pe nimeni.”

„Nu-i adevărat. Acum cunoști destul de intim veceul ăsta,” a rîs el.

Eram foarte amețită. Aveam impresia că luminile din tavan clipeau, ca într-un aeroport pustiu. Dar erau doar puncte albe pe faianță.

„Uau, ești cam beată. Să sun pe cineva?”

M-am gîndit. Oi avea pe cineva pe care să-l pot suna cînd aș fi complet la pămînt? Fizic sau psihic. Și oare ar trebui să recunosc asta? Că de cînd am douăzeci și ceva de ani, n-am fost la nicio petrecere la care să nu mă simt ca o adevărată impostoare, o ratată. Am numărat pînă la zece. Nu mi-a venit în minte niciun nume relevant.

„O să fiu bine, sînt convinsă. Doar am băut prea mult.”

„Și de ce te-ai îmbătat? Te-a lăsat iubitul?”

„Nu. Colega mea m-a abandonat, e dincolo, se linge cu unul. Și mă sună sora mea, dar nu pot să-i răspund, pentru că nu vreau să aud că vrea să se sinucidă și să-mi explice că nimic nu are sens. Știi ce? Poate că Lori are dreptate. Poate că nimic nu are sens.”

„Stai așa, Lori?”

„Sora mea.”

Băiatul s-a tîrît afară din cadă și s-a așezat la perete, lîngă mine. A scos de undeva o țigară și mi-a oferit-o. Am luat-o. Mi-am încrucișat picioarele și m-am gîndit a ce miroase baia. A lavandă?

„Da. Poate că nu are sens. Dar știi ce spunea un filosof: «Nimic din ce facem nu are sens, dar totuși e bine că facem ceva, pentru că nimeni nu o va face în locul nostru.» A, da, și cică Arthur Miller a spus că pesimismul e singura protecție pe care o are împotriva optimismului. Poate că sora ta e pur și simplu mai deșteaptă decît noi. Nu e ideal, nu mă înțelege greșit. Dar da, poate că pur și simplu nu se minte pe sine.”

Vocea lui îmi răsuna în urechi. Apoi cineva a bătut tare la ușă și a apăsat pe clanță. Era Vesna, vizibil șocată că mă găsea lîngă toaletă cu un bărbat necunoscut.

„Hei,” a spus ea ridicînd sprînceana stîngă. „Pot să fac pipi sau aveți o ședință?”

Băiatul de lîngă mine s-a ridicat calm, a luat sticla de vin și a plecat fără un cuvînt. În ușă s-a întors cu un zîmbet larg și mi-a făcut cu mîna. Vesna a trîntit ușa după el și și-a tras în jos fusta și ciorapii. S-a așezat pe toaletă lîngă mine; am auzit un jet puternic lovind vasul.

„O, Doamne, am băut trei litri de bere, credeam că o să fac pe mine acolo, în fața tuturor,” a spus ea ușurată. Încă nu eram complet trează și doar priveam neputincioasă dulăpiorul cu șampoane, dischete demachiante și lame de ras de sub chiuveta din fața noastră.

„Nu fi rea, Vesna,” am spus în cele din urmă.

„Rea? Ce-i cu tine, uneori ești chiar imposibilă. Te aduc la o petrecere, nu vorbești cu nimeni, bei ca o disperată și apoi te plîngi de toate. Așa erai și în liceu? Nu știu, n-o să ai niciodată prieteni dacă vei fi mereu așa ciudată.”

Ultima parte m-a durut. Am vizualizat-o în minte pe Vesna ca pe o eroină în armură care mă străpunge cu sabia ei strălucitoare. Dar era doar o metaforă.

„Uite ce e. Eu ies, trebuie să-l sun pe Janez, iar e ceva în neregulă. Mă întorc după și putem pleca acasă. Vine și Goran. Îl strecor ca să nu-l vadă Pia. Sper să nu se aștepte mîine la vreun mic dejun, încep munca la opt. Hai, mișcă-te. Și ar trebui să bei apă.”

Vesna stătea acum aplecată deasupra mea și îmi întindea mîna. Am apucat-o și m-am ridicat cu greu.

M-a tîrît pînă la chiuvetă, mi-a prins părul și a deschis robinetul. Apa era rece ca gheața; am lăsat-o să-mi curgă pe bărbie. Vesna era tăcută, înțelegătoare, și mă mîngîia pe frunte. După ce am băut suficient, am închis robinetul. M-am îndreptat de spate și m-am privit în oglindă. Acolo erau fețele noastre, palide și machiate cu sclipici și cu ruj roșu șters, pe care mi-l împrumutase Vesna. Semănam puțin. Cineva ar fi putut crede că sîntem surori.

traducere din limba slovenă de Sergiu Lozinschi

 Sergiu Lozinschi este licenţiat ȋn Filologie Spaniolă și Rusă al Universităţii din București și masterand la Masterul de Studii Hispanice de la aceeași instituţie. A studiat limbile polonă și slovenă ȋn cadrul Facultăţii de Limbi și Literaturi Străine de la Universitatea din București și a urmat cursuri de aprofundare a acestora la universităţile din Katowice, Poznan, Ljubljana și Maribor. Ca masterand, a beneficiat de o bursă de un semestru la Universitatea Complutense din Madrid. A publicat articole de socio-lingvstică, traductologie și literatură comparată, precum și traduceri de fragmente literare din limbile spaniolă și rusă.

Această traducere a fost posibilă datorită programului CELA (Connecting Emerging Literary Artists), program înființat în 2017 care aduce împreună 66 de scriitori emergenți și 99 de traducători la început de drum din 11 limbi europene (bulgară, cehă, italiană, neerlandeză, poloneză, română, sîrbă, slovenă, spaniolă și ucraineană), oferind, vreme de patru ani, programe de mentorat, ateliere masterclass, întîlniri cu editori străini, precum și prezențe la tîrguri de carte și festivaluri literare. Programul CELA își propune, astfel, să pună în valoare diversitatea literaturii europene, oferind literaturilor scrise în limbi mai mici șanse mai bune de promovare pe marile piețe de carte din Europa. Pentru mai multe detalii despre acest program, precum și pentru accesul la 850 de fragmente literare scrise/traduse în/din cele 11 limbi europene, accesați www.cela-europe.com.