Noțiunea de „progres” – adică a unei transformări masive și de o anumită generalitate înspre mai multă complexitate sau de la o calitate inferioară la una superioară – mi pare să fi fost printre cele mai paradoxale și mai contraintuitive noțiuni. E adevărat, în ultimul secol mai ales ne-am obișnuit cu ea – ceea ce nu înseamnă de multe ori decît că nu ne mai gîndim la ea; dar a-i evita „asperitatea”, prin negîndire, nu înseamnă încă a o înțelege.
Există în schimb două tipuri de transformări care ni se par evidente și în logica firii. Cea dintîi, pe care o numesc „maturizarea”, înseamnă că un organism nedezvoltat se dezvoltă după un plan prestabilit dintotdeauna. Aristotel vorbea aici despre trecerea de la virtualitate sau potență (dynamis) la actualizare (energeia). Sămînța și copacul nu sînt două organisme – unul inferior și altul superior –, ci este același organism care trece, în timp și în anumite condiții, de la virtualitate la actualizare, făcînd treptat manifest ceea ce exista oricum, dar nedezvoltat și invizibil.
Cel de-al doilea tip de transformare cu care sîntem foarte familiarizați este cel „artizanal”: este caracteristic producțiilor omenești „artificiale”: cineva are un plan și, conform lui, se înstăpînește asupra mai multor materii pe care le conformează într-un anumit fel, încercînd să reproducă planul în cea mai mare măsură posibilă. Pentru Aristotel și cei care l-au urmat timp de multe sute de ani e vorba tot despre o trecere de la virtualitate la actualizare, doar că „motorul” transformării nu mai este natural și imanent, ci artificial și exterior.
Ceea ce asociază, într-adevăr, cele două transformări (iar asta văzuse bine Aristotel) este existența „de adîncime” a unui „plan”: o structură ordonată preexistentă care definește o dată pentru totdeauna specia, în cazul natural, o structură inteligentă explicită în cazul artificial. De aici, ideea că toate transformările naturale se pot explica și ele printr-un plan inteligent, aidoma celor artificiale, n-a fost decît un pas și el a fost făcut deja de Platon în Timaios, care a imaginat un Artizan divin (demiurgos) care a confecționat lumea întreagă în același fel în care un tîmplar sau un arhitect își produc operele.
Pe scurt, ideea tradițională de transformare – fie ea naturală, fie artificială – este aceasta: există întotdeauna un plan prestabilit și un actor inteligent care îl pune în aplicare (asta dacă nu l-a conceput chiar el mai înainte). De aici și consecințele: orice ordine e opera unei ordini mai avansate, superioare; orice creație sau producție este inferioară creatorului ei; tendința „firească” a lumii este înspre declin și degradare, dacă nu intervine, inversînd-o, un creator inteligent.
Modernii au răsturnat această viziune: odată cu Adam Smith în economie, cu Luminile în istorie și societate, cu Darwin în evoluția speciilor și, mai recent, cu teoria Big Bang asupra originii și dezvoltării Universului, sîntem obligați să gîndim mereu o situație paradoxală: avem o ordine superioară derivînd dintr-o ordine inferioară sau chiar din dezordine: dezordinea pieței concurențiale creează avuția națiunilor și organizarea capitalistă a economiei și societății, fără ca „cineva” să intervină; materia fără viață devine vie, apoi se organizează tot mai complex în baza selecției naturale spontane, fără un plan inteligent prealabil; poate că același tip de organizare tot mai înaltă are loc, în timp, și la nivelul Întregului. Fenomenul evoluției (de la inferior la superior) e paradoxal și contraintuitiv: nu numai că ne frustrează așteptările și reprezentările cu care sîntem obișnuiți, dar pare să contrazică și cel de-al doilea principiu al termodinamicii (deși fizicienii ne avertizează că acest principiu „funcționează” numai într-un sistem închis – ceea ce Pămîntul, cu toată viața de pe el, nu este, firește; dar oare Universul în totalitate este „închis” sau „deschis”?)
Nu vreau să mai atrag atenția decît asupra unei singure consecințe: dacă, conform viziunii tradiționale asupra schimbării, niciodată opera nu poate fi superioară creatorului ei, viziunea evoluționistă contrazice această regulă: dacă o ordine superioară poate proveni spontan și evolutiv dintr-o ordine inferioară, nimic nu oprește ca o operă să ajungă superioară, eventual mai perfecționată, mai inteligentă decît cel care a creat-o sau decît ordinea din care a derivat. Este exact cazul, se pare, al Inteligenței Artificiale din zilele noastre, care, zice-se, urmează să ne depășească pe noi, oamenii, care am creat-o. Dacă așa va fi – după cum prezic autorii ei –, faptul, dincolo de uriașele sale consecințe practice, va proba indirect, încă o dată, nu neapărat că zeii nu există, ci că, precum în filozofia lui Epicur, ei nu au nici un loc pentru a explica lumea, viața și pe noi înșine.
