Disputele publice – mai mult sau mai puțin serioase – atrag adesea atenția asupra cuvintelor și a expresiilor care le sintetizează. Recentul „scandal al merdenelelor”, rezumat în opoziția dintre termeni-cheie din domeniul gastronomiei (merdenele versus croasante, margarină versus unt), a dat prilej Institutului de Lingvistică din București să transmită un mesaj simpatic, deloc autoritar, în care se atrăgea atenția cu umor asupra faptului că norma actuală impune forma adaptată croasant, nu pe cea rămasa fidelă sursei și ortografiei franceze, folosită de mulți comentatori (croissant).
În cazul merdenelei nu există dificultăți normative, dar cuvîntul merită o scurtă incursiune în istoria schimbărilor sale semantice. Termenul nu apare în dicționarele noastre mai vechi: a fost înregistrat în 1966 de dicționarul-tezaur (Dicționarul limbii române, editat de Academie), cu două sensuri. Primul – „vergea pentru întins foile de plăcintă” – era considerat regional, pe baza unei atestări din anul 1951, din Teleorman; al doilea – „produs de patiserie preparat din foi de plăcintă umplute cu brînză sau cu carne” – aparținea uzului general. În 1975, cuvîntul a fost inclus în prima ediție din DEX doar ca denumire pentru un produs de patiserie. Substantivul românesc provine din turcă, unde merdane are mai multe sensuri înrudite – „rolă”, „cilindru”, „tăvălug”; o căutare în Internet selectînd Google-imagini conduce imediat către obiectul familiar care are în română denumirile populare făcăleț, sucitor sau melesteu. În Dicționarul cuvintelor românești de origine turcă (2010), Emil Suciu menționează, pe lîngă cele de mai sus, și o varianta dialectală turcească merdene, precum și un sens (tot dialectal) – „pastă alimentară preparată dintr-un amestec de zahăr și alune prăjite și pisate”.
De fapt, turcismul merdenea are în română atestări mai vechi decît cele din dicționare, dar primele au exclusiv sensul „făcăleț pentru întins aluatul”. La o simplă căutare în bibliotecile digitalizate de azi, descoperim că etichetarea cuvîntului ca regional nu se confirmă: la sfîrșitul secolului al XIX-lea unealta de bucătărie era numită merdenea în presa din toate regiunile românești. Cuvîntul apare într-o rețetă de baclavale publicată în ziarul ieșean Curierul Foaia Intereselor generale, cu referire la transformarea în foaie de plăcintă a bucăților de aluat: „ia apoi una câte una, întinde-le de o palmă cu merdeneaua” (26.06.1882). Îl găsim în aceeași perioadă și în Gazeta Transilvaniei, într-o rețetă de prăjituri: „puneţi în mijlocul aluatului acel unt, lăţindu-l cu o merdenea” (28.03.1890). Sensul de „instrument” pare să fi rămas stabil, cel puțin în limbajul patiserilor și al meșteșugarilor lemnului; merdenelele apar adesea în liste de obiecte de uz gospodăresc: „umeraşe, grătare pentru baie, ciuperci pentru ţesut ciorapi, vaze pentru flori, ştergătoare, piuliţe, merdenele, tocătoare” (România liberă, 1964). Oricît am fi tentați astăzi să o citim altfel, știrea „Un vagon cu peste 16.000 merdenele a fost expediat în Anglia” (Zori noi, 1968) se referă tot la sucitoarele de lemn. În diverse liste, merdeneaua apare însă alături de sucitor, cu diferențe tehnice cunoscute profesioniștilor. În Dicționarul gastronomic explicativ (2003), reprodus pe platforma dexonline.ro, merdeneaua este definită prin raportare la sucitor: „rolă cilindrică din lemn, folosită la întinderea aluatului în foi. Spre deosebire de sucitorul simplu ca o vergea cilindrică și subțire, aceasta este mai groasă și prevăzută lateral cu mânere”. Cu o jumătate de secol în urmă, o întreprindere de prelucrare a lemnului includea în lista sa de produse „merdenele cu mîner fix” și „merdenele cu mîner mobil” (Vremea nouă, Vaslui,1.04.1973).
Cum s-a trecut de la sensul „făcăleț” la cel de „plăcintă”? Pare să fie vorba de un transfer metonimic, de la numele uneltei la numele produsului. Nu este totuși clar de ce o unealtă folosită pentru foarte multe produse de patiserie și de cofetărie ar ajunge să dea nume doar unuia dintre acestea. Într-o anexă cuprinzînd rețete de fabricație din „nomenclatorul produselor de cofetărie, patiserie și înghețată realizate pe bază de miere artificială din import”, publicată în Buletinul oficial (23.11.1983), merdeneaua era menționată în legătură cu prepararea prăjiturilor Doboș, Figurine, Arădeană, Delia, Dulcineea și Mimoza. Probabil că merdenea a fost un nume comercial, atribuit de producători prin anii ’50 ai secolului trecut. Cuvîntul a început abia atunci să fie folosit în presă cu noul sens, uneori însoțit de explicații: „procesul de fabricaţie al... merdenelelor cu brînză (un soi de pateuri)” (Munca, 7.05.1958); „Recent, cooperativa «Unirea cofetarilor» a produs noi sortimente de dulciuri şi patiserie. Astfel, în unităţile de desfacere au fost puse în vînzare bomboane bloc cu lapte neumplute, merdenele cu carne, plăcintă cu carne şi cu brînză etc.” (România liberă, 1959). Într-un articol de lingvistică se consemna anunțul „Delicioasele merdenele”, văzut la Bufetul Patria din București (Limba română, nr. 5, 1959). În perioada de mari lipsuri alimentare din anii ’80, Buletinul oficial înregistra rețete noi: „merdenele cu varză crudă” și „merdenele cu sfeclă” (30.12.1988). După 1989, cuvîntul a fost folosit tot mai frecvent, adesea în contexte umoristice, ca emblemă a ieftinătății, a hranei populare și fără mari pretenții: „Nu mai avem acum bani nici de merdenele” (Academia Cațavencu, 22.06.2011); „șapte mirese, stînd la coadă ca la merdenele, să se pozeze” (Academia Cațavencu, 30.09.2009); „mă lăsasem de băutură și m-apucasem de merdenele” (Cațavencii, 8.04.2020). Această încărcătură de conotații evaluative și ideologice, acumulată în timp, a făcut să se aprindă spiritele în recenta polemică.
Rodica Zafiu este profesor dr. la Facultatea de Litere, Universitatea din București. A publicat, între altele, volumele Limbaj și politică (Editura Universității București, 2007) și 101 cuvinte argotice (Humanitas, Colecția „Viața cuvintelor“, 2010).
Credit foto: Youtube
