Între anii 1901-1908, inginerii germani construiesc calea ferată Hidjas de la Damasc la Medina. Realizarea acestui proiect de modernizare a Imperiului Otoman a sporit enorm prestigiul sultanului Abdul Hamid printre musulmanii arabi – ne spune Peter Mansfield în a sa O istorie a Orientului Mijlociu, Humanitas, 2015 – deoarece a fost prezentată și ca un mijloc de a facilita mult pelerinajul la Mecca (hadj). O sută de ani mai tîrziu, sultanul Abdul Hamid încă este văzut de mulți arabi drept ultimul conducător care a servit cauza ummei islamice. Ultimul calif, în sensul originar, de moștenitor al Profetului, dar cu mijloacele modernizării.
Iată un exemplu timpuriu a ceea ce se poate numi – ca să folosim o expresie a lui Samuel Huntington – „modernizare fără occidentalizare”: preluarea tehnologiilor inventate de Occident, dar nu și a valorilor acestuia, indiferent dacă este vorba despre valori religioase, etice, sociale. Dimpotrivă, scopul (sau unul dintre scopuri) a devenit și acela de a susține valorile proprii, considerate superioare. Fenomenul are o răspîndire enormă de cel puțin 150 de ani, iar exemplele abundă: de la Japonia care devine o mare putere la sfîrșitul secolului al XIX-lea, dar își păstrează structura socială feudală, avînd în vîrf un împărat, considerat divin, pînă la China post-maoistă, care a adoptat din Vest nu doar tehnologia, dar și capitalismul – ce-i drept, atent controlat de stat, deși are un sistem social pe care îl numește „comunist” și care în fond nu este decît o formă de neo-confucianism. Numeroase națiuni și civilizații din Europa de Est mai întîi, apoi Asia, Africa sau chiar America Latină au preluat cu entuziasm, în cadrul programului lor de modernizare, căile ferate, exploatările de cărbune și petrol, electricitatea, chimia modernă și, mai recent, știința computerelor – toate invenții ale Occidentului; ba uneori au ajuns chiar să concureze cu succes Vestul pe acest teren, precum iarăși China în domeniul automobilelor electrice și al Inteligenței Artificiale. Bineînțeles că tehnologiile militare sau cu aplicație directă militară au fost printre primele preluate de non-europeni: de la tunuri pînă la sisteme de sateliți.
În schimb, este impresionant să vezi cît de reticente au fost aceste civilizații atunci cînd a fost vorba despre valori: egalitatea juridică – inclusiv a femeilor cu bărbații –, secularizarea, parlamentarismul, drepturile și libertățile individului, printre care libertatea conștiinței, nu au fost deloc priorități sau, dacă au fost adoptate, au fost revocate ulterior. Rusia lui Putin, Turcia lui Erdogan sînt exemplare din acest punct de vedere. Și chiar atunci cînd au fost promovate Constituții care instituiau aceste norme și valori (așa cum s-a întîmplat și în Imperiul Otoman în secolul al XIX-lea, în epoca zisă a „Tanzimatului”), de foarte multe ori ele au rămas formale, puțin sau aproape deloc traduse în practică. Și totuși aceste valori formaseră în Vest un corp unitar: ne putem imagina că revoluția industrială ar fi putut apărea într-o Anglie dogmatică, lipsită de libertăți individuale și guvernată despotic, precum Spania ori Franța, spre a nu mai vorbi despre Imperiul Otoman sau cel rus?
Mai mult, dacă în trecut aceste valori se bucurau măcar de un respect cel puțin ipocrit, astăzi le vedem contestate în principiul lor în multe locuri: Rusia lui Putin, de pildă, condamnă Vestul ca „decadent”, așa cum o făcuse și fascismul interbelic. China – care blochează Internetul – nu-și ascunde disprețul pentru libertate și drepturi ale omului. Să mai invocăm Coreea de Nord, o țară sclavagistă, dotată cu arme nucleare? Și, posibil, cea mai mare ruptură dintre modernizare și occidentalizare se observă azi în lumea islamică. Tot Peter Mansfield scrie: „Musulmanii privesc triumful Occidentului în ultimele două sau trei secole ca pe o aberație a istoriei” (p. 26).
O aberație a istoriei pe care mulți dintre ei vor s-o șteargă, pe de o parte, revenind la căile Profetului și ale primilor patru califi – ceea ce noi, vesticii, numim „fundamentalism”; pe de altă parte, însă, preluînd cît mai multe aspecte ale modernizării: utlizarea de către ISIS a rețelelor de socializare de pe Internet pentru a atrage tineri din Europa occidentală n-a fost decît un ultim și puternic exemplu al acestei duplicități civilizaționale. Obiectivul tuturor acestor „duplicități” este un stat, tehnic vorbind, modern, eventual dotat cu arme nucleare precum Iranul șiit, dar postulînd valorile tribale și patriarhale ale începutului secolului al VI-lea drept fundament universal al civilizației umane! Asta da „aberație a istoriei”, veți spune.
S-ar putea ca, pînă la urmă, duplicitatea aceasta să fie contraproductivă: ne amintim cum subordonarea tehnicului și a științificului față de ideologii în Germania nazistă, în Rusia sovietică și în China maoistă a condus la fragilizarea acestor regimuri prin rămînerea lor în urmă în sectoare esențiale ale economiei și ale efortului de război. Deși mulți oameni au impresia că valorile sînt ceva supra-adăugat lucrurilor materiale (suprastructura, în jargon marxist), în fapt lucrurile nu stau așa, astfel încît o ruptură profundă dintre valori și aceste lucruri ar putea fi o rețetă pentru un dezastru final pentru cei care merg consecvent pe acest drum.
Pînă la urmă, poate, dar deocamdată nu în imediat: deocamdată, cel puțin, sciziunea irațională, dar nu mai puțin reală dintre modernizare și occidentalizare, preluarea cu entuziasm a primei și respingerea cu oroare a celeilalte (uneori sub înșelătoarea formulă a „căutării identității”) au devenit rețeta predilectă a haosului, a violenței și a instabilității politice a lumii de azi. Iar asta cu atît mai mult cu cît, în chiar inima Occidentului, în Statele Unite conduse de Donald Trump și de MAGA, refuzul valorilor democratice și liberale și fundamentalismul antiumanist, susținute însă entuziast de magnații tehnologiei, conduc la o ruptură dintre valori și mijloace ce pare tot mai profundă. De aici și pînă la a declara oficial, după model chinez, aceste valori democratice și umaniste drept depășite și „decadente”, ba chiar blocînd progresul și modernizarea, nu-i decît un foarte mic pas, care deja a fost făcut în multe locuri și ocazii.
