De mai multă vreme vreau să stabilesc o legătură (cît de cît) logică între imaginea Americii generoase și ocrotitoare, la care s-au raportat, cu încredere, atîtea promoții de pămînteni în timp, pămînteni ajunși dezmoșteniți ai soartei, dar salvați prin intervenția providențială a Lumii Noi, și imaginea recentă – creată, o spun de la început fără rezerve, de trumpismul magaiot – a unei Americi meschine și certărețe, spre care aproape nimeni nu mai privește cu speranță. La prima vedere, observăm o fractură între două lumi complet diferite, diametral opuse de-a dreptul. În realitate însă, vorbim despre aceeași lume. „Aceeași lume” la nivel de esență desigur și nu de percepție. Așa s-ar petrece lucrurile și cu un corp uman îmbolnăvit neașteptat. Între organismul sănătos de odinioară și organismul lovit și transformat de maladia prezentului, apropiații nu ezită să se raporteze la individul unic așa-zicînd, la omul familiar lor dintotdeauna, deși modificările evidente ale trăsăturilor lui actuale le tulbură cumva privirea. Ei nu greșesc făcînd astfel. Persoana de dincolo de boală e aceeași, iar familia și prietenii săi nu au cum uita vreodată „amănuntul”. Similar se prezintă astăzi situația Statelor Unite. Un univers plin de lumină pînă de curînd a dobîndit subit umbrele tristeții morbide pe chip, adică semnele patologiei debutate abrupt și paroxistic. Organismul a rămas totuși cel știut de întreaga planetă. Tocmai de aceea umanitatea (deocamdată) normală are datoria, aidoma medicilor, să studieze fișa clinică a morbidității pentru a înțelege istoricul „afecțiunii”, însă mai ales pentru a prefigura modul de însănătoșire a „pacientului”. Da, nu mă feresc să afirm: America se va vindeca și va triumfa din nou la un moment dat. Organismul ei istoric e prea puternic pentru a fi învins de un patogen oarecare, fie el și caracterizat de numeroase mutații.
În dimensiunea sa fundamentală, boala în discuție este cea care a cuprins, de ceva timp, tot spațiul civilizat al omenirii, bineînțeles cu intensitățile, specificitățile și nuanțele de rigoare: suveranismul, MAGA și Trump – nu trebuie să insist – constituie niște manifestări puternice ale maladiei suveraniste. Două întrebări apar aici imediat. Prima: referindu-ne strict la America și avînd în vedere că Trump a cîștigat totuși două rînduri de alegeri democratice, în pofida hibelor lui incontestabile și a discursului belicos-defazat, ar trebui să considerăm suveranismul pernicios o anomalie inexplicabilă (de traseu) a unei mari națiuni, nemotivată de nimic concret? Răspunsul e, categoric, nu. Extremiștii lui Trump nu au apărut din spuma mării, pe fondul unei decompensări psihice colective. Au existat pentru ei, cum se spune în cazul oricărei boli, factori favorizanți. Nici asupra lor nu am de ce să insist. Îi știu toți, de la mic la mare. Principalul factor a fost sentimentul americanilor de rînd (de multe decenii, dar tot mai intens după atentatele din 2001) că țara lor se arată vulnerabilă, prin politica ultraliberală, în fața comploturilor inamicilor interni și externi, maeștri în exploatarea slăbiciunilor democratice (pentru a lovi, paradoxal, chiar inima democrației). Trump a venit cu sloganul rudimentar, însă pe înțelesul tuturor, „America first!” și a atins, fără drept de apel, emoția colectivă profundă, determinată de traumele terorismului. Un alt motiv, derivat oarecum din cel dintîi, s-a suprapus progresismului radical al unor pături sociale din sistemul american, care a dus la exagerări și excese în conduita publică, absolut impardonabile pentru dinamica și proiecția de viitor ale unei societăți. Trump a punctat iarăși remarcabil, strigînd „Make America great again!” și denunțînd, implicit, prăbușirea Statelor Unite sub presiunea grupurilor „anarhiste-iresponsabile”.
A doua întrebare legată de suveranismul american îmi pare a deține însă o încărcătură analitică semnificativă: doar amintiții factori favorizanți sînt așadar vinovați pentru maladia magaiotă sau există și o istorie mai amplă a Americii, care a pregătit într-un fel / în vreun fel nedoritul episod izolaționist? Aici voi răspunde, tot categoric, da. Da, există o istorie premergătoare fenomenului. Răspunsul solicită o prezentare istorică și o explicație filozofică. Încep cu explicația. Răul, deși opus binelui, nu-l exclude pe acesta (și reciproca este valabilă). Adică un lucru bun poate deveni rău printr-o proastă utilizare, iar un lucru rău poate fi convertit în ceva bun prin decontaminare morală. Dacă viața e suma alegerilor unui individ, atunci și binele sau răul din existența sa nu descriu lucrurile în sine, ci maniera în care el a folosit acele lucruri. Ca atare, suveranismul (în general) nu reprezintă neapărat răul, ci, uneori, binele (un „bine arhetipal”, în cazul particular american) pervertit de o utilizare defectuoasă. Ca să înțelegem asta, vom parcurge o poveste (istorică) săptămîna viitoare...
Codrin Liviu Cuțitaru este profesor la Facultatea de Litere a Universității din Iași. Cea mai recentă carte publicată: Scene din viața unui universitar, Editura Junimea, 2023.
