„Realitatea nu este nici complet figurativă, nici complet abstractă” - interviu cu Noni-Emil IORDACHE

Noni-Emil Iordache este Honorary Member of Maison Naaman pour la Culture (Liban) și fondator al Cenaclului Lectura. În paralel cu activitatea vizuală, a publicat numeroase volume de poezie în România, Franța și internațional, printre care despre mine sau despre lume (2000), Scorpion (2003), NOIembriOM (2020), un om, o luntre, un somn (2025) și poeme pentru membrii familiei (2025). Ca și artist Noni-Emil este admis la competițiile internaționale SVASSO - The Spring International Online Salon of Contemporary Visual Art 2026, IDENTITY – International Contemporary Art Museum Exhibition, Ara Art Center, Seoul, South Korea, September 2–6, 2026 și Rome International Art Fair 2026. Valentin m-a trezit! – Fragmente, expoziția sa de la Spațiul Hidden din București din această vară, a fost o fereastră deschisă recent spre această lume: un spațiu al trezirii, al fragmentului ca unitate completă de sens, al picturii ca act de supraviețuire.

Ai spus că „pictezi ceea ce nu se lasă rostit pe deplin”, dar scrii și poezie de cateva decenii. Cum negociezi aceste două limbaje și există momente în care unul îl trădează pe celălalt?

Nu pot fi negociate, așadar le las să se certe între ele. Poezia a fost mult timp locul în care am încercat să duc ceea ce nu reușeam să formulez în viața de zi cu zi. Totuși, există un punct, un moment, în care cuvîntul, oricît de precis ar fi, începe să obosească. Simți că spune prea mult ori prea puțin și atunci apare nevoia unei alte suprafețe.

Pictura a venit pentru mine ca o ieșire din această presiune a formulării. În poezie, chiar și atunci cînd ești obscur, tot lucrezi cu limba, cu sensul, cu o anumită ordine. În pictură, îmi permit să nu explic, să las pata, gestul, culoarea să poarte ceva ce nu poate fi redus la o simplă propoziție.

Nu consider că un limbaj îl trădează pe celălalt. Mai degrabă se salvează reciproc. Poezia mă apără de decorativ în pictură, iar pictura mă apără de excesul de control în poezie.

Poezia și pictura au comunități diferite, ritualuri diferite, economii diferite. Cum arată viața cotidiană a unui om care le practică pe amîndouă cu aceeași seriozitate?

Nu există o separare frumoasă, de tipul: dimineața scriu, seara pictez, iar între timp contemplu lumea sau merg la birou. Viața cotidiană este mult mai amestecată decît atît. Uneori poezia apare în timp ce fac lucruri foarte concrete, administrative, aproape banale. Alteori pictura cere să opresc totul și să fiu prezent cu tot corpul, tocmai de aceea pictez mai ales seara, cu excepția zilelor de weekend.

Poezia are un ritual mai interior. Poți scrie un vers în cap, pe telefon, într-un birou, într-o sală de așteptare, într-un taxi, într-o zi proastă. Pictura cere o altă formă de disponibilitate, anume corpul întreg, spațiu, timp, alte ustensile. În cazul picturii, intri fizic în ea.

Comunitățile sînt, într-adevăr, diferite. Lumea literară are alte reflexe decît lumea artei vizuale, dar mie îmi place tocmai această tensiune. Poezia circulă mai discret, uneori aproape invizibil. Pictura are obiect, dimensiune, spațiu de expunere.

Nu vreau să fiu obligat să aleg o singură cameră. Mă interesează coridorul dintre ele, versul din pictură și pictura din vers.

Valentin m-a trezit! - Cine este Valentin și de ce unde acest titlu recurent de expoziție? Ai avut prima din aceasta serie la Hotel Caro in luna mai.

Valentin nu este neapărat o persoană. Sau nu doar o persoană. Este, pentru mine, numele unei treziri. Poate fi Noni, poate fi Violeta, poate fi Dan, poate fi Vasi, poate fi privitorul. Poate fi oricine sau orice te scoate, la un moment dat, dintr-un somn în care nici nu știai că te afli.

Într-adevăr, am început să pictez de Sfîntul Valentin, într-un moment în care nu aveam niciun plan să devin artist și nici măcar nu îmi imaginam că pictura va deveni atît de importantă pentru mine. A fost aproape o întîmplare, dar una dintre acele întîmplări care îți modifică viața.

Titlul are și ceva ironic, și ceva tandru. „Valentin m-a trezit!” sună ca o propoziție simplă, aproape domestică, dar pentru mine înseamnă foarte mult. Înseamnă momentul în care ceva din mine, care probabil exista de mult, dar stătea ascuns, a fost invitat să se trezească și să iasă.

Prima expoziție de la Hotel Caro a fost începutul acestei serii. Acum, cu „Fragmente”, simt că merg mai departe, dar nu schimb trezirea inițială. O desfac, o ofer pe bucăți, încercînd să înțeleg ce anume s-a trezit atunci.

Lucrezi în tensiunea dintre figurativ și abstract, fără să te stabilesti definitiv în niciuna. Este această poziție o alegere conștientă?

Da și nu. Nu pornesc de la o decizie teoretică de tipul: acum voi lucra între figurativ și abstract. În practică, acolo ajung de fiecare dată. Cred că vine din felul în care percep lucrurile. Lucrurile nu îmi apar niciodată întregi, limpezi, cuminți. Oamenii, amintirile, chiar și propriul meu corp vin spre mine în bucăți, în umbre, în apropieri și, de cele mai multe ori, ca retrageri.

Figurativul mă interesează pentru că aduce prezență, corp, urmă umană. Abstractul mă interesează pentru că lasă lucrurile să respire și nu le obligă să devină poveste. Dacă imaginea e prea clară, mă plictisește. Dacă e complet abstractă, uneori simt că pierde tensiunea existențială care mă interesează.

Așa că rămîn între ele, ca formă de adevăr personal. Pentru mine, realitatea însăși nu este nici complet figurativă, nici complet abstractă. Ea pîlpîie între formă și dispariție.

Ai publicat numeroase volume de versuri. Există poeme pe care nu le-ai putut scrie și le-ai pictat în schimb? Sau invers tablouri care au devenit, în cele din urmă, versuri?

Da, cred că există poeme pe care nu le-am mai putut scrie și care au ajuns în pictură. Poate nu în mod direct ca traducere, dar sigur ca energie. Unele lucrări sînt, de fapt, poeme care au refuzat pagina pentru că au avut nevoie de culoare, de deformare, de materie.

Și invers se întîmplă. Uneori, după ce termin o lucrare, îmi dau seama că ea continuă să vorbească în mine. Atunci apar versuri.

Probabil că lucrez mereu cu același material interior, doar că uneori el cere cuvinte, alteori suprafață. Diferența este că poemul comprimă, iar tabloul expune. Poemul poate ascunde în interiorul unei fraze o rană întreagă. Tabloul o pune în fața ta și nu mai poți negocia atît de ușor cu ea.

Experiența presiunii

Ce înseamnă pentru tine fragmentul ca formă, ca metodă, ca filozofie? De ce nu totalitatea, de ce nu sinteza?

Nu am încredere în totalitate. Mi se pare că totalitatea vine mereu cu o promisiune falsă conform căreia lucrurile pot fi așezate, închise, explicate pînă la capăt. Or, eu nu cred că trăim așa. Nu ne amintim complet, nu iubim complet, nu înțelegem complet, nu ne aparținem complet.

Fragmentul este mai onest, căci nu pretinde că deține întregul. Dar tocmai prin lipsa lui spune ceva foarte puternic. Un fragment poate fi o urmă, o rană, o probă, o relicvă, o bucată de corp sau de memorie. Nu este mai puțin important pentru că nu e întreg. Dimpotrivă, uneori fragmentul concentrează mai multă viață decît o construcție completă.

În pictura mea, fragmentul este și formă și metodă. Nu încerc să repar imaginea ori să o fac întreagă. O las să rămînă în starea ei de tensiune pentru că acolo, în fragmentare, se arată Adevărul.

Există o tensiune în cultura română între artistul recunoscut și artistul activ între canonizare și producție vie. Unde te situezi în această tensiune ca si pictor autodidact și te interesează să o rezolvi?

Nu știu dacă vreau să o rezolv. Consider că tensiunea aceasta trebuie mai degrabă locuită. În cultura română există încă o nevoie foarte mare de validare: cine te-a confirmat, unde ai expus, cine te-a introdus, din ce școală vii, în ce canon intri. Înțeleg aceste mecanisme, dar nu vreau să fiu paralizat de ele.

Ca artist autodidact, intru inevitabil într-un spațiu vulnerabil. Nu am o diplomă de arte în spate, nu vin dintr-un atelier academic, nu pot invoca o genealogie comodă. Dar am altceva: o relație directă, urgentă, foarte personală cu pictura. Pentru mine, pictura nu a venit ca exercițiu de carieră, ci ca necesitate.

Nu mă interesează să joc rolul artistului validat înainte de a lucra. Mă interesează să lucrez, să caut, să duc mai departe această nevoie de imagine. Dacă există o recunoaștere, bine. Dacă nu, lucrările rămîn.

Cred că artistul activ trebuie să accepte riscul de a fi privit înainte de a fi explicat de alții.

„Pictez pentru că dacă nu aș picta nu aș mai fi eu”. Această frază sună ca o urgență, nu ca o vocație. A existat vreun moment în viața ta în care nu ai pictat sau scris versuri și ce s-a întîmplat în acel interval? Ne poti povesti despre cariera ta profestională?

Da, pentru mine fraza aceasta are mai multă legătură cu urgența decît cu vocația. Vocația sună frumos, aproape nobil. Urgența este mai sinceră. Ea nu te întreabă dacă ai timp, dacă e momentul potrivit, dacă ești pregătit. Vine și îți cere să faci ceva ca să nu te pierzi.

Au existat perioade în care nu am pictat, pentru că pictura a apărut tîrziu în viața mea. Dar nu cred că au existat perioade în care să nu fi lucrat interior cu imagini, chiar dacă nu le puneam pe pînză. Poezia a fost mult timp forma principală prin care am ținut legătura cu mine. Cînd nu scriam, deveneam mai străin de mine însumi. Cînd nu pictez acum, simt ceva asemănător, adică o acumulare, o presiune, o neliniște care nu își găsește locul.

Profesional, vin dintr-o zonă aparent foarte diferită (drept, administrație publică, activitate sindicală). Am lucrat în instituții publice, cu texte juridice, cu politici publice, cu proceduri etc.. La prima vedere, pare o lume incompatibilă cu arta, dar nu este chiar așa. Dreptul te obligă să înțelegi forma, conflictul, limita, puterea cuvîntului. Administrația publică te pune în contact cu mecanismele reale ale societății. Sindicatul te apropie de vulnerabilitatea oamenilor, de nedreptate, de tensiuni concrete.

Cred că toate acestea intră, într-un fel, și în pictura mea. Poate nu direct, nu ilustrativ, dar ca experiență a presiunii. Arta (pro)vine din tot ce ai fost obligat să duci.

Ce nu te-a întrebat nimeni niciodată despre munca ta și ar fi trebuit?

Nu m-a întrebat nimeni suficient de direct ce mă sperie în ceea ce fac. Se vorbește mult despre expresie, despre stil, despre teme, despre parcurs, dar foarte puțin despre frică. Or, în artă există multă frică - frica de ridicol, frica de impostură, frica de expunere, frica de a spune prea mult sau prea puțin, frica de a fi văzut exact acolo unde ai vrut să te ascunzi.

În pictură, frica este și mai vizibilă decît în poezie. Textul îți permite uneori să te ascunzi în construcție, în ritm. Pînza este mai brutală. Ea arată imediat ezitarea, excesul, minciuna.

Aș fi vrut poate să fiu întrebat: Ce nu poți controla cînd pictezi? Acolo începe, de fapt, partea interesantă, adică nu în ceea ce controlezi, nu în ceea ce știi deja să faci, ci în momentul în care lucrarea începe să te contrazică. Atunci simți că nu mai produci doar o imagine, ci ești, la rîndul tău, modificat de ea.

interviu realizat de Andrei Bucureci / Creionetica