„Fiecare om e un rege aflat în centrul Universului,
care îi aparține pînă cînd totul se prăbușește pentru el.“
Eugène Ionesco
Un articol din The New York Times îmi spune două lucruri noi. Poate că alții știau, eu nu. Primul: ritmul de creștere al economiei globale a încetinit semnificativ în ultimele decenii. Verific. Găsesc pe site-ul Băncii Mondiale un grafic elocvent. Într-adevăr, ritmurile consistente de creștere economică se cam opresc la jumătatea anilor ’70. Mai mult, după anii 2000, deci în timpul vieților noastre, economia mondială a înregistrat două momente de recul (criza economico-financiară din 2008-2010 și criza COVID din 2020). Asemenea momente (numite straniu de economiști „creștere negativă”) nu au existat niciodată după ce omenirea și-a revenit din catastrofa celui de-al doilea război mondial, arată graficul. Așadar, da, ritmul general de creștere nu a mai fost așa de susținut în timpul vieților noastre ca înainte. Cauza acestei încetiniri se vede cel mai bine într-un alt indicator care se numește „productivitatea muncii” și care, în esență, indică valoarea economică adăugată per oră de muncă. Graficul productivității muncii la nivel global e de-a dreptul deprimant. De la jumătatea anilor ’70 încoace, trend-ul descendent este evident. Mai pe șleau, de la jumătatea anilor ’70 încoace, munca produce din ce în ce mai puțină valoare economică. Principala cauză, o spun experții, este că a crescut enorm ponderea serviciilor în economie. Astăzi, mai bine de jumătate din forța de muncă a omenirii este angajată în servicii. Or, productivitatea muncii în servicii – se știe – crește foarte greu, oricum cu mult mai greu decît în industrie.
În paranteză fie spus, mă amuză extinderea semantică a substantivului „industrie”. Azi, pînă și artiștii sînt lucrători în industrie („industrii creative”). În fine, să nu ne abatem. Așadar, din punctul de vedere ale forței de muncă, omenirea se dedică tot mai mult serviciilor și își diminuează angajamentul în domeniile care ridică productivitatea economică, cum ar fi industria. De altfel, fenomenul dezindustrializării este evident, indiferent că vorbim despre economiile cele mai dezvoltate ale lumii sau de cele cronicizate în stadiul numit odată „în curs de dezvoltare”.
Mutațiile sînt, de fapt, în mintea noastră. Avem nevoie mult mai mult de protecție, grijă și plăceri (căci asta oferă, în general, serviciile). Munca a devenit o noțiune atît de vagă, încît poate însemna orice. Am auzit recent un fotomodel spunînd că a avut niște zile de muncă intense: s-a îmbrăcat în rochii și au pozat-o niște fotografi. Muncă! Cea mai notabilă schimbare în economia lumii este diminuarea timpului de muncă cuplat cu creșterea rapidă a salariilor. Se pare că scopul fundamental al dezvoltării tehnologiilor este chiar acesta: omul să muncească cît mai puțin, „mașina” să ajungă să facă tot ce face omul și încă mult mai bine decît o poate face el. Odată cu dezvoltarea Inteligenței Artificiale, deja toată lumea își pune întrebarea: bun, ce face omul cînd IA și roboții vor ajunge să facă aproape totul? Cu o ușurătate caracteristică speciei noastre, cei mai mulți oameni se bucură imaginîndu-și că vor trăi peste suta de ani într-o vacanță perpetuă. Părerea mea e inversă: eu cred că dacă oamenii nu mai muncesc și vor avea, ca să zic așa, agenda liberă, mai degrabă decît vacanțe și plimbări vor face războaie, își vor amplifica nefericirile și își vor crea tot mai multe false probleme (adică probleme care pur și simplu nu existau în epoca în care munceau).
Mă grăbesc să precizez că nu sînt un susținător al creșterilor ca măsură a succesului. Dimpotrivă, mă sperie ultrașii capitalismului care cred că succesul înseamnă să crești cu 20% pe an indiferent de orice. Dar ideea că munca nu mai este o activitate care aduce valoare economică, ci altceva (ce?) și ideea că economia lumii crește tot mai lent, tot mai greu pe fondul scăderii productivității muncii merită mai multă atenție nu doar din partea (macro)economiștilor, ci și din partea sociologilor, antropologilor ori chiar a filozofilor. Aceste realități vorbesc despre mutații majore care au loc în oamenii vremii noastre. Un studiu recent popularizat de euronews.com indica faptul că, în Generația zisă Z (cei născuți între 1997 și 2012), aproape nimeni nu mai vrea să fie lider, șef, conducător al unei organizații sau al unui grup oarecare. Doar 6% mărturiseau o asemenea ambiție. Studiul se referea la tendințe viitoare pe piața muncii, dar eu nu citesc această opțiune doar ca pe o problemă ce ține de relațiile de muncă și nu văd doar o generație anume educată să nu aibă nici o ambiție majoră în afară de aceea a confortului pufos. Eu văd o tendință enormă spre deresponsabilizare; tinerii nu mai vor să asume responsabilități, or munca în sine este o responsabilitate, înainte de a fi un efort de natură fizică ori intelectuală. Acum vreo 2.000 de ani, într-o epistolă trimisă comunității creștine din Salonic, Apostolul Pavel, omul fundamental al creștinismului, scria că acela care nu vrea să muncească să nu mănînce. Tare, nu-i așa? Recenții dedați la socialism ar zice că e un capitalist rapace și nu un creștin milos. Dar aceasta este, de fapt, creștinismul. Subliniez, e vorba de acela care nu vrea să muncească, nu de acela care nu poate! Munca era o valoare umană înainte de toate și, dacă sîntem de acord că creștinismul înseamnă o refondare a umanismului de o profunzime și de o noutate încă neegalată în istoria lumii, atunci trebuie să admitem că munca este o valoare umanistă majoră. Or, tocmai această valoare este abandonată în vremea noastră.
Acum, dacă îmi permiteți, voi arunca un ochi rapid în ograda noastră. Studiile arată că românii contabilizează cele mai multe ore de muncă din Europa, în orice interval ai măsura. În același timp, studiile arată că durata totală a angajamentului unui român pe piața muncii e cea mai mică din Europa (32 de ani, în medie – spre comparație, în Olanda este de 44 de ani, în medie), dar și că productivitatea muncii în România este cea mai scăzută din Europa. Aparent e o contradicție. Dar nu e. Muncim în hei-rup. Voi reveni la acest subiect pentru că spune multe și despre cum sîntem, și despre cum vom fi.
