Raionul 24

Boris Džinić (n. 1988) a bsolvit Facultatea de Filosofie din Novi Sad. Primul său roman, Raionul 24 (2023), a fost nominalizat la Politikin Zabavnik Literature Award.

Au trecut deja cîțiva ani de cînd Luk și Eli au pășit pentru prima dată pe suprafața Planetei Roșii. Plantînd cireși pe Marte, singurii care, deocamdată, reușesc să supraviețuiască pe această planetă pustie, tatăl și fiica pornesc într-o căutare fascinantă a secretelor îngropate în straturile de praf roșiatic. Copaci plini de fructe roșu-închis cresc sub bolțile tuturor serelor specializate, cu excepția uneia - Raionul 24. Pe măsură ce interiorul costumelor lor de astronaut se umple tot mai mult de singurătate, teamă, neînțelegere și tristețe, evenimentele tragice din trecut continuă să-i roadă ca o pîclă apăsătoare a planetei Marte. Deși adesea se forțează să nu se gîndească la casa pe care au părăsit-o temporar, scînteile poveștilor și amintirilor lor nu pot fi stinse cu totul - ele îi trag înapoi spre acele detalii și întîmplări esențiale care le-au modelat viețile.

         Pînă în vara următoare, Luk era în culmea fericirii că făcuse un lucru atît de important. Salvase viața unei plante care, fără îndoială, ar fi fost sortită, în acea iarnă cu zăpadă, să încălzească chelia bătrînă a lui nea Toma. Copacul creștea, se dezvolta, iar Luk spera că în curînd va putea culege cîteva cireșe din el. Citise că cireșul rodește abia în al patrulea an, ceea ce i se părea incredibil de mult. Totuși, anii erau înghesuiți într-un fel de tren rapid și îi treceau prin fața ochilor.

         Nimeni nu descoperise copacul lui secret, dar acesta nu se dezvolta așa cum citise că ar trebui. Era mai mic, trunchiul îi era mai subțire decît ar fi fost normal, iar coroana nu era atît de bogată asemenea celor din cărți. Credea că era din cauza începutului atît de greu. Lumea respinsese acest copac, îl scuipase ca pe un sîmbure neroditor într-un șanț de la marginea drumului, uitat și lipsit de valoare. În primăvara aceea, după flori, a văzut fructe verzui, deschise la culoare, ascunzîndu-se timid printre frunze. Deveneau tot mai roșii, iar vara s-au închis la culoare. După atîta timp, abia aștepta să guste din cireșele lui, evident un soi ciudat, care nu semăna nici cu cele din reviste, nici cu cele din livada lui nea Toma.

         Flo era lîngă el cînd a cules primul fruct din copac. Coroana ajunsese aproape pînă la acoperișul micului coteț de găini. După toate semnele, secretul lui avea să poată fi curînd dezvăluit cu mîndrie. A smuls bila roșu-închis de pe codiță și a băgat-o în gură. Gustul era un amestec de dulce și acrișor. Mîncase pînă atunci lăzi întregi de cireșe, dar așa ceva nu mai gustase. Ceva în adîncul minții lui îl măcina. Deodată, dintr-un motiv anume, îi răsuna în cap o replică a lui nea Toma de acum cîțiva ani: „Sincer să fiu, erau acolo și cîteva cireșe.”

         „Mamă, mamă, mamă!”, răsuna vocea lui Luk prin curtea largă a moșiei. Alerga, în timp ce Flo țopăia în zigzag înaintea lui și lătra adînc și sacadat. În jurul lor, ziua caldă de vară îi învăluia în lumina ei puternică.

         Intrînd în fugă prin hol în casă, a strigat: „Mamă spune-mi, te rog, ce e asta?” S-a oprit, gîfîind adînc și entuziasmat. În mînă ținea cîteva fructe roșii. A repetat întrebarea încă o dată în casa goală. A alergat în bucătărie, dar și ea era pustie. Flo a fugit pe scări să verifice etajul, dar au înțeles repede că nu era nimeni acasă. Frigiderul, se gîndi. Însă acolo erau doar mesaje mai vechi; le-a adunat dintr-o mișcare și le-a aruncat la coș. „Unde-i toată lumea?”, a întrebat-o pe Flo, dar ea doar îl privea cu capul ușor înclinat, întrebîndu-se probabil același lucru.

         A ieșit din casă, dar nu știa încotro s-o apuce. Ar fi trebuit să fie toți acolo, poate în afară de tatăl lui, dacă avea treabă pe cîmp. Astăzi era, neoficial, prima zi a sezonului de scăldat în canale, dar rareori se întîmpla ca oamenii să meargă acolo chiar din primele zile; de obicei așteptau să se mai încălzească. Potrivit unei povești bine cunoscute, un bărbat, într-una dintre acele prime zile de vară - iar în acel an căldura începuse încă de la sfîrșitul lui mai - sărise în canal în drum spre casă de la cîmp, nemaiputînd să suporte arșița. După două zile, oamenii i-au găsit tractorul lîngă canal, părăsit, cu ușile larg deschise, iar la scurt timp după aceea pescarii i-au scos la suprafață trupul prins în stuf. Apa îl purtase în aval, pînă la lac, împreună cu inima care i se oprise pe loc în clipa în care o atinsese. Se spune că acea zi a fost numită, în cinstea lui, prima zi de scăldat, deși Luk nu văzuse niciodată pe nimeni intrînd în apă în perioada aceea.

         Școala se terminase pe anul acesta, așa că nu avea nicio idee unde ar putea fi fratele și sora lui. Hoinărea mereu pe cărările propriei lumi, dar era conștient de prezența lor în casă și pe moșie. Erau mereu pe undeva prin preajmă, singuri sau cu prietenii lor. Mama, dacă nu era la atelierul ei de croitorie din sat, făcea mereu cîte ceva prin casă, iar timpul liber îi plăcea să și-l petreacă printre flori, în grădinița ei. Luk se simți deodată neliniștit, confuz. Ca și cum golul întinderii mari a moșiei i s-ar fi așezat pe umeri.

         „Flo, habar n-am unde au dispărut toți”, a spus el, privind în depărtare, în căutarea unei siluete omenești. Cîinele a scîncit din adîncul gîtlejului și s-a așezat lîngă el.

         Au mai așteptat o vreme în curte. Luk a încercat să se joace cu Flo, să-i arunce bățul și mingea ei de cîrpă, dar nu a durat mult; amîndoi erau îngrijorați că nu e nimeni acasă. În atelierul tatălui său, a aruncat o privire la cea mai bună sabie de lemn a lui și a încercat să-și dea seama ce ar mai putea îmbunătăți la ea, pentru că perfecțiunea cere mereu încă puțin efort, apoi încă puțin, și nu se termină niciodată. Își tot îndrepta privirea spre poartă și asculta dacă se apropie cineva din depărtare. Devenise deja nerăbdător. Trecuseră deja cîteva ore și nu era nici urmă de nimeni. Nu era înțelept să meargă să verifice la vreo moșie vecină. Începuse deja să se lase seara, iar una dintre regulile de bază ale familiilor din zonă era că niciun copil nu are voie să umble singur pe întuneric.

         Noaptea se apropia, cobora pe furiș și îndepărta încet lumina de pe cer. Luk a intrat în casă împreună cu Flo. Îi era foame, așa că a mîncat puțină șuncă și pîine, iar Flo a primit resturile de la cina de ieri. Apoi și-a stins masa cu lapte rece și, stînd pe podeaua sufrageriei, s-a apucat să răsfoiască o revistă a tatălui său pe care o găsise acolo. Flo a ațipit lîngă el, iar la un moment dat el a tras o pătură peste amîndoi și au adormit adînc. Somnul era întrerupt, apăsător, se zvîrcolea și se trezea. La un moment dat a sărit în picioare, pentru că i s-a părut că a auzit ceva. Flo îl privea liniștită, ca și cum i-ar fi spus: „Nicio primejdie, micuțule, veghez eu.” A mîngîiat-o pe cap și pe urechi, s-a mutat pe canapea și a adormit din nou, iar ea s-a ghemuit la picioarele lui și i s-a alăturat în somn.

         Visa că stă pe malul canalului. Nu știa cum ajunsese acolo. Doar stătea și privea dimineața luminoasă și ușor încețoșată. Suprafața apei era perfect liniștită, ca o oglindă întunecată. Își vedea silueta și ceva lîngă picioarele lui. Încet, ca și cum timpul ar fi curs de cîteva ori mai lent, și-a întors privirea și a zărit pe pămînt un coș împletit plin cu vișine. Erau roșii, închise la culoare, ca și cum ar fi fost pe punctul de a plesni de coapte ce erau și de a-și lăsa sîngele în apa canalului. A ridicat coșul apucîndu-l de mînere, dar acestea păreau împletite dintr-un păr șaten, nu din nuiele. Erau atît de multe vișine încît au început să cadă din vîrful grămezii în timp ce îl ridica. Se rostogoleau una cîte una pe suprafața apei. Deodată, Luk a simțit cum îl cuprinde o teamă uriașă, deși își dorea atît de mult să guste aceste vișine zemoase. Probabil ar fi fost cel mai bun lucru pe care l-ar fi gustat vreodată. Brusc, a răsturnat coșul, iar apa tulbure înghițea fiecare vișină care îi atingea suprafața. Dispăreau undeva în adîncuri.

         Totul a început să se albească. Lumina dimineții risipea ceața subțire și transforma totul într-o strălucire albicioasă. Era atît de puternică încît nu mai putea ține ochii deschiși. I-a închis brusc, cu durere, și a auzit-o pe Flo lătrînd în depărtare. Alarmă, și-a spus. Undeva este alarmă. Flo e cel mai bun paznic pe care l-a văzut vreodată și, cînd ea spune că e alarmă, ai face bine să reacționezi! A deschis ochii și a văzut-o stînd pe labele din spate. Privea pe fereastra sufrageriei spre partea din față a curții și spre poartă. Întreaga încăpere era inundată de o lumină albă puternică; ca și cum ar fi răsărit o dimineață artificială, sub lămpi care înlocuiseră soarele. A sărit în picioare și, în acel moment, cineva a răsucit zgomotos cheia în yală și a dat buzna pe ușa de la intrare. Tatăl lui stătea în pragul dintre hol și restul casei. O siluetă întunecată, în haine de lucru murdare, ca și cum tocmai venise de la cîmp. Fața îi era udă, iar ochii roșii.

         „Luk, ești bine, fiule? Am venit după tine, toți sînt de mult la spital…” N-a apucat să-și termine fraza; a izbucnit în plîns și s-a chinuit să se liniștească.

         Luk îl privea nedumerit pe tatăl său. „N-a fost nimeni acasă toată după-amiaza. Unde sînteți toți? Cine e la spital?”

         „Sora ta”, s-a oprit. A găsit un strop de liniște în respirație și a continuat: „S-a dus la canal. Nu mai e, Luk. Cred că nu mai e.” În timp ce rostea aceste cuvinte, Luk a văzut pentru prima dată în viață cum tatăl lui se destramă sub ochii lui. Flo a început să latre și s-a apropiat de el în timp ce plîngea. Nu-și văzuse niciodată tatăl plîngînd, nu știa cum arată asta.

         Un prieten al tatălui i-a dus cu mașina la spital. Luk voia s-o ia și pe Flo, dar oricum n-ar fi lăsat-o înăuntru, așa că a rămas acasă. I-a turnat apă în bol înainte să plece. În timp ce goneau pe drumurile de pămînt cufundate în noapte, liniștea din mașină era prea apăsătoare. Amenința să-i sufoce pe toți și să-i lase prăbușiți undeva la marginea drumului. Se auzea doar huruitul motorului și cîte o încercare a tatălui de a-și îneca tînguiala.

         Prietenul lui i-a salvat de tăcerea grea și amenințătoare și i-a explicat lui Luk ce se întîmplase: sora lui plecase la canal cu cîțiva prieteni și prietene. Voiau să rupă blestemul și să deschidă sezonul de scăldat, cum explicase una dintre fete printre lacrimi. Se scăldau și totul era în regulă, dar, dintr-odată, nimeni nu a mai putut să o vadă pe sora lui. Au strigat-o și au căutat-o. La un moment dat, unul dintre băieți a văzut niște bule spre mijlocul canalului și a sărit în apă. Cînd a ajuns la ea, plutea cu fața liniștită, cu un picior prins în iarba de sub apă, de parcă dansa, împreună cu ea și cu fundul canalului, un dans unitar și de neseparat. Un alt băiat și o fată au sărit în ajutor și, cu greu, au reușit să o desprindă de fund. Resuscitarea și respirația artificială nu au avut efect, iar unul dintre ei a plecat în grabă cu bicicleta după ajutor. Au dus-o la spital, dar acolo nu mai era nicio salvare.

         Coridoarele reci ale spitalului, pline de gresie și pereți albi, erau în mare parte tăcute. Prin ele curgea o liniște ciudată. Din cînd în cînd era întreruptă de pașii îndepărtați ai saboților. Luk privea podeaua acoperită cu plăci verde-deschis. Mama stătea lîngă el, fratele dormea pe bancă cu capul în poala ei, iar tatăl stătea în fața lor. Nu putea să le privească fețele. Din cînd în cînd îi aluneca privirea spre fratele său, al cărui chip adormit și, măcar pentru moment, lipsit de griji îl liniștea. Așteptau să preia trupul surorii, așa îi auzise spunînd pe medici.

         Doctorul, care părea că a venit de undeva din subsol, cu fața palidă și ochii holbați sub o bonetă verzuie de plastic, le-a spus să mai aștepte puțin și că totul va fi curînd gata. Ce anume va fi gata?, se întreba. Fața doctorului arăta că rostise această propoziție sau una asemănătoare de nenumărate ori. Ca atunci cînd asculți un preot rostind pentru a mia oară în aceeași zi cuvîntul „amin” sau o rugăciune, și nu te poți abține să nu te întrebi dacă mai crede cu adevărat în acele cuvinte, cînd ies din el atît de palide și neputincioase, grăbite și tocite.

         Vîrtejul era prea rapid. Totul se întîmpla atît de spontan și organizat, de parcă toți oamenii ar fi fost implicați zilnic în moartea din jurul lor și ar fi știut exact ce trebuie făcut. Niște oameni de la firma de pompe funebre așteptau deja în holul de primire al spitalului, deși nimeni nu le spusese încă nimic. Lui Luk i se păreau ca niște vulturi dintr-un desen animat, dar nu-și putea aminti din care. Prietenii surorii plecaseră acasă, dispărînd unul cîte unul, deznădăjduiți, din lumina spitalului în noaptea adîncă. Tatăl și mama încă nu merseseră să o identifice pe soră și să-i confirme doctorului din subsol că ea este. Totul în jurul lor se învîrtea și se desfășura cu o viteză uluitoare, iar nimeni încă nu confirmase că acolo zace sora lui.

         Luk a simțit în buzunar niște bobițe și le-a răsucit absent între degete, privind o crăpătură din podea, lîngă picioarele lui. „De fapt, erau acolo și cîteva vișine”, i-a trecut din nou prin minte. S-a uitat la mama lui, care părea pierdută undeva în gol: „Mamă, te rog, spune-mi ce e asta?” A scos din buzunar o bilă roșu-închis și i-a întins-o.

         Fără să se gîndească, ea a luat fructul și l-a pus în gură. A mușcat și a închis încet ochii.

„E o vișină, fiule”, a spus încet, cu vocea istovită de la atîta plîns. „De unde ai vișine?”

         „Avem un copac în spatele cotețului de găini. L-am plantat acum cîțiva ani și am avut grijă de el în secret. Era mort, dar a prins viață din nou”, în timp ce explica, a observat cum chipul mamei se încordează de durere la cuvintele „mort” și „a prins viață”, așa că a continuat repede: „Credeam că e un cireș. Azi l-am gustat pentru prima dată și nu semăna deloc cu un cireș.”

         „Ai auzit?”, l-a întrebat mama pe tată, ridicînd privirea spre el. „În spatele cotețului avem un vișin care a rodit pentru prima dată.”

         Tatăl a ridicat capul, s-a uitat la ea, apoi la Luk, apoi la chipul liniștit, adormit al fratelui.

„Mai ai una și pentru mine?”, a întrebat, iar lacrimile i-au alunecat din nou pe față.

traducere din limba sîrbă de Aleksandra Petrov

Aleksandra Petrov (n. 1999) a absolvit Limbi și Literaturi Străine (portugheză și germană) la Universitatea din București, și a urmat masteratul în Traductologie latino-romanică cu specializare pe portugheză. A tradus piese de teatru, un scurtmetraj pentru New York Portuguese Short Film Festival, un scenariu de film, și două filme de lungmetraj pentru TIFF. Aleksandra Petrov a cîștigat premiul I la Concursul de Traducere Literară „Mioara Caragea” pentru traducerea unei povestiri de José Luís Peixoto. Din 2021, este profesoară independentă de limbi străine, predînd cursuri de sîrbă și română (limbi materne), precum și de portugheză, germană și engleză.

Această traducere a fost posibilă datorită programului CELA (Connecting Emerging Literary Artists), program înființat în 2017 care aduce împreună 66 de scriitori emergenți și 99 de traducători la început de drum din 11 limbi europene (bulgară, cehă, italiană, neerlandeză, poloneză, română, sîrbă, slovenă, spaniolă și ucraineană), oferind, vreme de patru ani, programe de mentorat, ateliere masterclass, întîlniri cu editori străini, precum și prezențe la tîrguri de carte și festivaluri literare. Programul CELA își propune, astfel, să pună în valoare diversitatea literaturii europene, oferind literaturilor scrise în limbi mai mici șanse mai bune de promovare pe marile piețe de carte din Europa. Pentru mai multe detalii despre acest program, precum și pentru accesul la 850 de fragmente literare scrise/traduse în/din cele 11 limbi europene, accesați www.cela-europe.com.