Vechii filozofi și teologi se întrebau: „Unde malum?“. „De unde vine răul?” Dincolo de explicații sau pseudo-explicații, întrebarea presupunea un fond cumva optimist: răul apare ca un accident, aproape uimitor, pe fondul prespupus „normal” al binelui sau măcar al indiferentului. Lucru plauzibil în ideea unei lumi făcute de un Creator bun și atotputernic. Dar poate că întrebarea mai justă sau măcar mai realistă ar fi: „Unde bonum?“, adică se cade să fim uimiți mai mult de prezența excepțională adesea a binelui, mai ales a binelui etic, într-un ocean de rău și de indiferență. Nu răul deci ar trebui explicat, ci binele. (Este și ceea ce au făcut cei care, în urma lui Adam Smith, au dedus prosperitatea societăților ca un efect al luptei concurențiale dintre nevoi și egoisme particulare.)
În mod asemănător ar trebui să gîndim, poate, și în domeniul cunoașterii. Tindem să credem în mod obișnuit că oamenii doresc adevărul și sînt interesați de cunoaștere. Aristotel își începea Metafizica cu propoziția celebră: „Toți oamenii poartă în fire aspirația de a ști”. Se înțelege că ei își doresc să știe adevărul, nu falsul. Lucrul era probabil adevărat pentru Aristotel însuși și alți cîțiva, dar pare destul de clar că marea majoritate a oamenilor, în general, nu vor adevărul, mai ales dacă acesta e dificil și incomod sau neplăcut. Ceea ce doresc ei, mult înaintea cunoașterii adevărului, este confirmarea – unor așteptări, unor speranțe, unor credințe, unor prejudecăți personale sau colective mai ales. Dacă acestea sînt confirmate, ei le acceptă drept adevărate, indiferent cît de absurde sînt – ceea ce se vede bine azi din feluritele teorii ale conspirației. Celebra formulă a lui Tertullian „Credo quia absurdum est” e numai o primă etapă: așadar cred, deși îmi dau încă seama că e absurd ceea ce cred. Etapa următoare este că lucrul în care cred va fi declarat rațional, fie și într-o ordine, chipurile, superioară rațiunii „banale” (sau lineare” etc.), după care cei care continuă să nu creadă vor fi tratați cu dispreț și ură ca niște inși care trăiesc în fals.
E tulburător faptul că oamenii care refuză să vadă adevărul adesea nu sînt deloc primitivi intelectual ori lipsiți de educație sau inteligență. Uneori au căzut și au persistat în erori masive minți strălucite. Marii intelectuali care, de-a lungul timpului, au susținut și mai susțin viziunea comunistă-maoistă despre lume în ciuda dezmințirilor repetate ale istoriei nu erau deloc niște ignari sau imbecili. Și acum auzim și vedem destul de des cîte un spirit ales care totuși susține senin, de exemplu, antivaccinismul, ori antisemitismul, ori mai ales adoptă viziuni politice radicale, ale căror consecințe dezastruoase nu se poate să nu le intuiască. Vorbim mereu despre dezinformare și „război hibrid”: dar tehnicile acestea – desigur reale – n-ar putea avea atîta succes dacă n-am fi, în general, preduspuși la fals, dacă ne-ar sta cu adevărat în fire aspirația spre cunoașterea autentică. Și să nu mi se spună că absurditățile și stupiditățile sînt susținute numai de inși „plătiți” sau corupți. Desigur, se întîmplă uneori și așa ceva, dar propensiunea mai generală a inteligenței omenești spre minciună și autoînșelare nu este explicabilă doar prin corupție materială.
O dovadă recentă ne oferă Inteligența Artificială. A ajuns cunoscut faptul că sistemele AI pot să mintă și să înșele. Toți cunoaștem deja, din experiență, felul în care AI știe să ne măgulească și să ne încurajeze să debităm platitudini, mulțumindu-ne prea mult cu ceea ce ne este convenabil. Nu-i de mirare: AI nu face decît să imite, la un nivel ridicat, inteligența naturală, astfel încît erorile și defectele noastre nu sînt eventual decît augmentate și expandate prin intermediul acestor dispozitive artificiale.
Așadar, repet: prin fire aspirăm nu la adevăr și cunoaștere, ci la confirmare. Dacă în această confirmare se regăsește și o anumită felie de adevăr, cu atît mai bine. Dacă nu, cu atît mai rău pentru adevăr.
Or, dacă așa stau lucrurile, ar trebui să fim uimiți nu atît că multe spirite din prezent sau din trecut susțin sau au susținut aberații și falsuri patente, ci că rămîn mereu cîțiva căutători onești și serioși ai adevărului. Falsul, minciuna, nu adevărul, sînt normalitatea omenirii. Chiar istoria cunoașterii și a științelor e plină de stupidități, de afirmații absurde și mai ales de obstinația cu care adesea „marii oameni” le-au susținut împotriva evidenței. Și totuși e uimitor că, în această situație, științele au reușit să nu moară sufocate de minciună, ci să avanseze atît de mult. Etica severă a cercetării autentice (despre care a vorbit cîndva K.R. Popper) a reușit să prevaleze măcar în cîteva cazuri esențiale, în pofida faptului că adesea chiar mulți oameni de știință, în particular, au cedat într-un moment sau altul al carierei lor demonului confirmării și al autoconfirmării care nu i-a ocolit nici măcar pe ei.
Ar trebui așadar să vedem starea normală din cunoaștere în faptul că acest demon s-a înstăpînit pe atîția oameni remarcabili, ca să nu mai vorbesc despre mulțimi nenumărate, și a stîrnit erezii, fanatisme, uri și războaie nenumărate. Aristotel, pesemne, se înșela: nu toți oamenii vor să știe cu adevărat, ci numai puțini dintre ei, și chiar și aceștia de obicei numai uneori, în anumite cazuri. În regulă generală, oamenii vor să se confirme pe ei înșiși și pe prietenii lor (în toate sensurile acestui cuvînt). Dar faptul că o minoritate în domeniul cunoașterii (ca și, poate, în cel moral), o veritabilă excepție în raport cu ceea ce am numit „starea normală”, a determinat, în pofida tuturor piedicilor, cunoașterea și progresul, iată ceea ce s-ar cuveni să admirăm din toate puterile, înainte de a încerca să înțelegem.
.jpg)
