Există o mare dispută care străbate de-a lungul și de-a latul lumea de azi și care se activează cu orice ocazie și cu orice temă: cea dintre experți și publicul larg. Orice domeniu poate deveni un cîmp de bătaie al acestei dispute fără sfîrșit: medicina, dreptul, istoria, arheologia, fizica particulelor și, iată, în ultimul rînd, grație filmului lui Christopher Nolan, și filologia clasică ori exegeza literară. Este o dispută cu rădăcini vechi (vezi horațianul „Odi profanum vulgus et arceo”. Și totuși, la nivelul și în forma acută, e foarte recentă, căci pînă la supremația mediilor populare – mai întîi cinema-ul, apoi televiziunea și acum Internetul cu rețelele sale și, mai nou, cu AI – una dintre părțile litigante, publicul, adică vocea celor care nu erau experți, nu era auzită aproape deloc. Acum este, și încă cum! (Vezi și cartea lui Tom Nichols, Sfîrșitul competenței, Polirom, 2025, pentru o bună înțelegere a disputei.)
Pe de o parte, așadar, sînt experții ori „specialiștii”: ei sînt convinși că își cunosc domeniul pe care l-au studiat de-a lungul multor și trudnici ani. Și adesea chiar așa și este. Nu-și pot uita ostenelile și chinurile învățării profesiei. Sînt de aceea mîndri de ce au realizat și vor să se știe. Ajunși la maturitate, îi înțeleg (sau cred că îi înțeleg) subtilitățile și capcanele epistemice. Sînt însă convinși și că, odată ajunși pe „culme”, au căpătat și o perspectivă minunată asupra domeniului. Își permit să clameze o cunoaștere și o fericire necunoscute vulgului. Se simt ca niște inițiați într-un domeniu ezoteric, în zbor deasupra demos-ului profan. Își păzesc cu gelozie comoara de cunoaștere, pe care n-ar vrea s-o cedeze decît celor care acceptă să fie inițiați în riturile lor. Și, ce-i drept, unele domenii, precum chiar filologia clasică, au devenit de-a dreptul sectare în ultimele decenii. (De curînd, Ștefan Colceriu a explicat foarte frumos perplexitățile care-l așteaptă pe un student care a învățat ceva greacă veche pe Xenofon, dar vrea să-l citească în original pe Homer. Oare muzica celor trei hexametri pe care i-a scandat înaintea microfonului va reuși să mai atragă în sectă cîțiva tineri?) Mai mult, destui experți se simt tot mai frustrați: de obicei, lumea nu le acordă nici atenția, nici compensația financiară pe care ei pretind – poate cu dreptate – că le merită. Vocii lor nu i se dă „timp de antenă”, ca să spunem așa, decît rar și puțin. Or, frustrarea naște adesea aroganță – o aroganță destul de neputincioasă, dar care, dacă totuși ocazia o permite, se revarsă departe prin indignări vitriolante.
În tranșeea cealaltă stă publicul. Spre deosebire de hoi polloi (cei mulți) de pe vremea lui Platon și Aristotel, mai mult sau mai puțin „muți” sub raport cultural, azi marele public dispune de Internet, de rețele sociale, de Google, ba chiar și de AI. Nu numai că poate căpăta oricînd o voce penetrantă în toate mediile, dar poate și mima cu destul succes efectul de competență. Are la dispoziție imediat informații, grafice, termeni de specialitate, traduceri, bibliografie, ba chiar analize. Cunoașterea, chiar și a unor domenii strict specializate, precum lingvistica, fizica sau paleontologia, pare să fi ajuns aproape la fel de accesibilă oricui ca și gestul de a comanda mîncare de la Sezamo sau Glovo. Și, în tot cazul, e foarte ieftină. Sigur, a-ți da cu părerea acolo unde nu te pricepi a fost dintotdeauna o deprindere foarte plăcută și toți simțim uneori apetitul de a o practica printre amici reali sau virtuali. Dar azi tentația de a abuza de aparența de cunoaștere pe care o permite civilizația digitală a devenit irezistibilă.
Pe de altă parte, publicul este și el frustrat. Îl enervează pretenția de autoritate epistemică și, uneori, chiar etică a expertului, cît și aroganța lui adesea nedisimulată. Urăște faptul că acesta mai primește uneori o considerație academică, uneori cam desuetă, totuși nu încă lipsită de prestigiu. Nu înțelege bine de ce „search”-ul propriu pe Internet nu poate substitui școala și titlurile academice. Se simte umilit de ezoterismul expertului pe care, de aceea, ajunge să-l privească drept promotor al imposturii și al intereselor meschine ale unei „oculte”. „Cei mulți” au tins dintotdeauna să-i suspecteze pe experți, doar că acum îi pot și imita eficient, preluîndu-le în mare parte limbajul și „formatul” academic. De aceea revolta publicului împotriva lor, dar și a autorităților universitare care îi susțin instituțional și politic a devenit de neoprit, așa cum am văzut petrecîndu-se, cu asupra de măsură, în pandemie. Una dintre sursele așa-numitelor „științe alternative” (în fapt, pseudoștiințe) este chiar acest dispreț reciproc dintre experți și profani.
Desigur, oricît ne-am încrunta la unii regizori fiindcă „citesc” și reconstruiesc aiurea (după părerea noastră), în producții cinematografice hollywoodiene, Odiseea sau o altă capodoperă clasică, disputa noastră rămîne plăcută, incitantă și fără consecințe practice nefericite. A refuza expertiza unui clasicist, pentru că, pasămite, „tu, care nu știi nici greacă veche, nici istorie antică, nici literatură, nici... nici..., te pricepi mai bine decît el în domeniul lui”, nu-i grav, ba e chiar distractiv. Dar a respinge avizul unui epidemiolog care îți recomandă un vaccin poate fi fatal – iar dacă mai ești și influencer, devine fatal și altora, care te cred pe cuvînt pe tine mai mult decît pe medic.
E inutil aproape de spus că în această dispută nu există decît perdanți. Publicul pierde, fiindcă rămîne ignorant cu pretenția falsă de știință. Experții pierd, fiindcă își distrug autoritatea, audiența și, în ultimă instanță, rostul pe lume. Cel dintîi devine victima inconștientă a unor impostori, ceilalți tind să se închidă într-o sectă mofluză și certăreață. Între cele două tabere existau totuși cîndva, mai mult sau mai puțin, două lianturi, care permiteau să se încheie un armistițiu: autoritatea și încrederea. Dar acum, prima este dizolvată de relativism, iar cea de-a doua suferă de suspiciune generalizată.
Ba nu, greșesc: există totuși un cîștigător al acestui război: șarlatanul politic.
