Președintele Nicușor Dan nu are nici o responsabilitate în rezolvarea blocajului politic care a făcut ca România să petreacă un întreg anotimp fără un guvern cu puteri depline. Asta rezultă din recentele declarații ale fostului nominalizat la funcția de prim-ministru, Eugen Tomac. Dl Tomac care, printre multele și inexplicabilele sale pălării, o poartă și pe aceea de consilier onorific al președintelui, uită convenabil stupefianta tăcere a Cotrocenilor, de unde luni de zile nu s-a rostit o vorbă în sprijinul guvernului pe care PSD se pregătea zgomotos să îl dărîme. Mai uită dl Tomac intervenția brutală a președintelui în viața internă a PNL, odată cu nominalizarea nefericitului Adrian Veștea pentru conducerea executivului. Iar faptul că șeful statului are pe masă două propuneri de premier pe care le privește placid de vreo două luni de zile e, evident, ignorat.
„Cred că sîntem în faţa unei situaţii care obligă partidele să pună pe primul loc România şi cetăţenii români. Pînă acum s-au gîndit la confortul partidelor, de cele mai multe ori, şi şi-au impus condiţii pentru a menţine această stare de blocaj”, spune, sobru-analitic, Eugen Tomac. Nu ne lămurește însă la confortul cui s-a gîndit președintele atunci cînd a acționat așa cum a făcut-o în aceste luni.
Cercurile care gravitează în jurul președintelui, de la consilieri de toate felurile și pînă la diverși lideri de opinie, au această fascinantă capacitate de dedublare schizoidă. Pretind permanent responsabilitate fără să facă măcar marginal o analiză a rolului pe care ei înșiși îl joacă cu atîta aplomb în criza politică cronică prin care trecem. De vină sînt întotdeauna alții. Sigur că sînt, dar nu sînt singuri.
E aproape trist să vezi că, după luni întregi de incertitudine și după lungi săptămîni de pauză, discuțiile se reiau cumva de pe aceleași poziții, cu aceeași retorică obosită, stoarsă de sens și, în cele din urmă, ofensatoare. Te-ai fi așteptat ca tot timpul ăsta să fi fost folosit pentru căutarea unor idei mai proaspete, pentru regăsirea curajului sau măcar a unei busole care să permită o ieșire din mlaștină.
Nu numai criza e cronică, ci și lipsa totală de imaginație sau efort. Sigur că și așteptarea e o tactică și vom avea probabil toamna asta o formulă de guvern. Însă ce fel de guvern va fi acela care vine ca o soluție disperată pentru evitarea anticipatelor? E simplu: un executiv fără credibilitate, slab, cu termen de garanție apropiat de acela al unui carton de ouă. Dar va fi probabil pe placul președintelui.
Chiar și cu un guvern cu puteri depline, criza politică nu va fi rezolvată, ci doar amînată. Pentru că, dincolo de ambițiile liderilor de partide, ea e alimentată de profunda neîncredere a românilor în actualul aranjament politic. Legitimitatea oricăruia dintre capii politici ai României se apropie de cote ridicole, dar foarte puțini sînt dispuși să accepte un reset fie el cît de mic.
În tentativa de a da șefului statului o aură de strateg, purtătorii săi de mesaj mai lasă să se înțeleagă uneori că Nicușor Dan ar avea un fel de plan grandios în numele căruia sacrifică aproape totul. Că planul acela e unirea cu Moldova sau colonizarea Lunii, nu e foarte clar. Ce e evident este că se fac eforturi intense pentru a oferi un fel de explicație rațională pentru conduita Cotrocenilor. Dar explicația asta are damful ăla securistic al jumătăților de propoziție niciodată terminate, dar întotdeauna însoțite de un semn de complicitate: „Ai încredere. Știe șeful ce face”. Întreg sistemul politic românesc, cu analiști cu tot, e afectat de maladia asta a ambiguității. Intențiile nu sînt aproape niciodată exprimate clar, motivațiile sînt întotdeauna ascunse. Trăim în țara care nu știe încă de ce a anulat o rundă de alegeri acum doi ani și se ferește azi să convoace unele noi de teamă că s-ar putea ca oamenii să se prezinte la vot.
Actuala criză politică este o alegere, nu un dat inevitabil al sorții. Alegere făcută de dl Sorin Grindeanu, confirmată de președintele Nicușor Dan și prelungită de cei doi împreună cu Ilie Bolojan pentru că tuturor le e frică să se privească în oglindă.
Un psiholog citat de ziarul Adevărul explica zilele trecute că tentația românilor de a se mobiliza civic pentru lucruri minore vine dintr-un fel de seducție insuficient cercetată: „Banalitatea e mult mai atrăgătoare decît profunzimea”. Tind să îl contrazic. Se întîmplă asta și pentru că modelele noastre publice sînt oameni care, într-o capitală care se va prăbuși la cutremur, dezbat intens primordialitatea merdenelei în fața croasantului.
Credit foto: Wikimedia Commons
