Vorbesc cu un elev de liceu, care va trece în clasa a XI-a și n-are chef să citească Străinul al lui Camus și Procesul al lui Kafka, date ca lectură pentru vară de profesoara de română, alături de alte lecturi din bibliografia pentru bacalaureat. Argumentele sînt previzibile: nu intră la Bac, nu-i plac, sînt grele, nu le înțelege, îl plictisesc. De ce să-și bată capul cu ele, dacă oricum nu va fi întrebat despre Meursault sau Josef K. la examen? De ce nu poate citi ce are chef?
Întrebarea pare practică și, tocmai de aceea, spune mai mult decît ar vrea. În fond, ea presupune că școala este un lung antrenament pentru evaluare și că tot ce nu produce puncte poate fi eliminat ca inutil. De aici pînă la formula „La ce-mi folosește?” nu mai e decît un pas. Iar formula aceasta a devenit aproape criteriu suprem de selecție a cunoașterii.
Numai că școala nu poate fi (sau nu ar trebui să fie) redusă la programa unui examen. Există lecturi care țin de patrimoniul cultural și pe care, dacă nu le întîlnești în anii de școală, e foarte posibil să nu le mai întîlnești niciodată. Nu pentru că toată lumea trebuie să iubească aceleași cărți și nici pentru că valoarea lor ar trebui impusă solemn, cu degetul ridicat, ci pentru că ele construiesc un vocabular comun de idei, imagini și întrebări. Poți să nu-l iubești pe Kafka. Dar una e să trăiești într-o lume în care cuvîntul „kafkian” are pentru tine o experiență de lectură în spate și altceva să-l cunoști doar ca pe o etichetă.
Aici apare, desigur, și obiecția plăcerii: dacă nu-mi place, de ce să citesc? Pentru că formarea nu coincide întotdeauna cu plăcerea imediată. Dacă înveți numai lucrurile care îți sînt deja ușoare și agreabile, nu înaintezi prea mult. A te forma presupune tocmai trecerea dinspre ceea ce poți deja spre ceea ce încă nu poți, dinspre familiar spre străin, dinspre confort spre dificultate. Uneori, o carte pe care la șaptesprezece ani o citești cu efort devine abia mai tîrziu inteligibilă. Dar ca să devină, trebuie să fi existat mai întîi întîlnirea.
Nu spun că profesorul are întotdeauna dreptate în alegerea lecturilor și nici că o listă lungă pentru vacanță este automat bună. Se poate discuta despre selecție, despre vîrstă, despre mediere, despre felul în care o carte dificilă este pregătită și discutată. Dar este riscant să acceptăm criteriul după care merită citit doar ceea ce va fi evaluat.
În ultima vreme se vorbește mult despre extinderea examenelor, despre mai multe discipline la evaluări, tocmai pentru ca elevii să învețe mai diversificat. Poate că există argumente pentru asemenea soluții. Dar dacă singura cale prin care îi facem pe elevi să învețe ceva este să-i amenințăm cu o notă, problema nu este numărul disciplinelor de examen. Problema este mentalitatea pe care școala însăși a ajuns s-o producă: învăț pentru că „se dă”. În felul acesta, mărind mereu miza externă, nu facem decît să confirmăm că, fără examen, cunoașterea nu merită efortul.
Aici avem și noi, profesorii, partea noastră de vină, deși cred că a fost provocată de presiunea părinților și a societății. Ani la rînd am organizat materia în jurul formulelor „asta intră”, „asta nu intră”, „asta e important pentru Bac”. Am transformat examenul, dintr-un instrument de certificare, în criteriul ultim al relevanței. Nu e de mirare că elevul a învățat lecția și ne-o întoarce impecabil: dacă nu intră, de ce să citesc?
Răspunsul ar trebui să fie simplu și greu de acceptat tocmai pentru că nu poate fi convertit în punctaj: pentru că nu tot ce merită învățat trebuie răsplătit cu o notă. Unele lucruri se învață pentru că te fac mai capabil să înțelegi lumea, limbajul, oamenii și pe tine însuți. Cultura nu este o colecție de răspunsuri pentru examen, ci o rețea de repere din care, încet, se construiește o identitate.
Și poate că acesta este adevăratul rost al unei lecturi de vacanță: să fie una dintre puținele întîlniri cu o carte despre care nimeni nu-ți promite că îți va folosi la Bac. Tocmai de aceea s-ar putea să-ți folosească în altă parte, unde nu există barem.
Horia Corcheș este scriitor și profesor de limba și literatura română. Cea mai recentă carte publicată: O rochiță galbenă, ca o lămîie bine coaptă, Editura Polirom, 2022.
