Comunitățile tribale au o omogenitate organică. Relațiile dintre membrii comunității nu sînt bazate pe dialog, negociere și compromis rezonabil, ci pe automatisme cutumiare. Modernitatea a continuat procesul de schimbare a comunităților organice, început odată cu circulația ideilor vechilor greci și a principiilor dreptului roman. Prin punerea în operă a acestor idei și principii au fost create beneficii culturale și economice la care au avut acces tot mai mulți membri ai comunității.
Ar fi iluzoriu să se creadă că acest proces ar fi deja împlinit. În societățile moderne au rămas și vor rămîne mereu grupuri sociale cu omogenitate organică, mai largi sau mai restrînse, fără acces la beneficiile culturale și economice ale modernității. Au apărut totodată grupuri sociale noi, formate din cei care, din cauze obiective sau subiective, au avut doar un acces parțial la aceste beneficii. Aceste grupuri sociale defavorizate sînt răspîndite mai ales în zonele rurale și în orașele mici, dar sînt prezente și în marile orașe.
Absența sau eșecul politicilor publice de reintegrare culturală și economică lasă aceste grupuri într-o zonă marginală a societății. Fenomenul de marginalizare este însoțit de două reacții primejdioase. Cei integrați în circuitul beneficiilor culturale și economice ale modernității îi disprețuiesc pe cei marginalizați, considerîndu-i un obstacol în calea progresului, iar cei marginalizați au sentimente de frustrare, care se transformă în ură împotriva celor în care văd sursa situației lor defavorizate. Ambele atitudini sînt exprimate pe rețelele sociale într-un limbaj violent. Sînt și postaci de serviciu, jurnaliști guralivi, sociologi la comandă și autointitulați analiști politici care întrețin această atmosferă de ură și dispreț.
Grupurile sociale dintr-o categorie sau alta sînt masa de manevră fie a falselor elite progresist-radicale, fie a suveraniștilor autohtoniști, alimentînd extrema-stînga sau extrema-dreapta, nu doar în România, ci și în celelalte țări din Uniunea Europeană. Și fiindcă extremele se ating, progresiștii radicali se unesc cu suveraniștii autohtoniști în limbajul violent demolator, în explozii de frustrare, în excluderea simțului critic și a dialogului, în negarea fără nuanțe a opiniilor și a ideilor puse în circulație în spațiul public, în atacurile fără discernămînt împotriva celor care le exprimă. Excluderea celuilalt este cuvîntul de ordine al extremiștilor: de pe o poziție sau alta, ei îndeamnă la excluderea reciprocă a celor educați și a celor needucați, a celor săraci și a celor bogați, a celor cu șansă și a celor fără șansă.
Așa se face că, simultan cu afirmarea diversității identitare, a pluralismului opiniilor, a toleranței, a procedurilor de dialog, negociere și compromis, modernitatea a inițiat un proces contrar, de instigare la excluderea celuilalt, pe temei ideologic sau religios. În locul omogenității organice a comunităților tribale se propune din nou, ca și în perioada interbelică, o omogenitate impusă cu mijloacele puterii politice. Fascismul, nazismul și comunismul în secolul 20 sau, în ultimele decenii, fundamentalismul religios sînt expresia acestui tip de omogenitate, care nu mai este organică, ci ideologică sau religioasă.
Deși este discutabilă orice asemănare între aceste mișcări politice și cele prezente, există totuși, dincolo de diferența dintre formele de manifestare, un sîmbure comun care poate încolți cu aceleași efecte: concentrarea și centralizarea puterii, subordonarea instituțiilor de forță, omogenizarea ideologică, resurecția discursului violenței și al excluderii. Pericolul este potențial în întreaga Uniune Europeană, atît în Est, cît în Vest. Pentru țările din Est, pericolul este mai mare din cauza vecinătății Rusiei. Această proximitate este primejdioasă nu doar militar, ci și prin similaritatea dintre faliile culturale istorice și dintre experiențele comuniste și postcomuniste.
Modernitatea, înțeleasă atît în dimensiunea culturală, cît și în dimensiunea tehnologică, a început în Estul Europei în secolul al XVIII-lea. Formele tehnologice ale modernității au continuat lent în secolul al XIX-lea și s-au accelerat în secolul 20, în regimul comunist. Dar formele culturale ale modernității, de influență franceză și engleză, care au promovat demnitatea, libertatea și siguranța persoanei, întemeind instituțiile firave ale democrației constituționale, au fost concurate de alte forme culturale ale modernității, respectiv de curentele autohtoniste de inspirație germană, în special de naționalismul herderian, și de curentele marxiste, care au înlocuit cultul identității naționale și religioase cu cultul marxist, în haină bolșevică, al identității de clasă. Această confruntare culturală a dominat secolul 20 și a renăscut în ultimele două decenii.
Tensiunea socială acumulată în România și în întreaga Uniune Europeană, care generează atitudini de dispreț și ură, ca urmare a acestei confruntări culturale, poate fi diminuată prin solidarizarea resurselor intelectuale, fără de care nu pot fi elaborate și puse în operă strategii și politici publice pentru crearea punților de comunicare și restabilirea încrederii în cadrul comunității prin dialog, negociere și compromis rezonabil.
Valeriu Stoica este avocat și profesor de drept civil la Facultatea de Drept a Universității din București.
