Fac o pauză în poveștile frumoase despre Germania și Elveția, fiindcă tot aud spunîndu-se că țara noastră arde. Nu doar de căldură, ci de criză politică. Toată lumea românească a părut grav tulburată în ultima vreme de chestiunea crizei de guvern. Nu e deloc prima și cu siguranță nici ultima oară cînd asemenea vîlvătăi politice agită spiritele de la noi. Nu mai e cazul să înșir de cîte ori situații similare ne-au alarmat peste măsură.
Acum, ca și în alte dăți, alianțele între partide se fac și se desfac, politicieni de ocazie aproape necunoscuți apar în lumina reflectoarelor pentru a se face de rîs, analiști și logicieni de neoprit își expun teoriile savante, argumentate irefutabil, care devin irelevante în doar 24 de ore, iar perspective plauzibile și previziuni sumbre se țes și se deșiră unele după altele. Televiziunile și rețelele de socializare țin oamenii treji în miez de noapte, mai ceva decît Campionatul Mondial de fotbal (cel mai mare și mai ciudat din istorie), incitîndu-i și speriindu-i în toate felurile posibile. În toiul scandalului, emoțiile și nervii dau pe dinafară dominînd întreaga scenă, așa încît mai toți putem ajunge a spune, asemeni patronului nostru: „Simț enorm și văz monstruos”.
În condițiile astea, care sînt la noi mai degrabă permanente decît temporare, ar fi bine să ne liniștim și să luăm aminte și la ce observă cineva mai înțelept, precum profesorul Mihai Zamfir, într-un recent articol din România literară. Anume, că doar în comunism nu există crize de guvern, pentru că acolo premierii și miniștrii lor sînt numiți și schimbați periodic de partid și nu încape nici o discuție cu privire la aceste desemnări; că doar în comunism crizele de guvern apărute în țări capitaliste erau prezentate ca un semn al prăbușirii „decadentului” sistem occidental. Pe atunci, explică autorul articolului, „criza de guvern evoca invariabil iadul capitalist”.
Chiar așa, probabil că spaimele noastre privitoare la faptul că nu am avea un guvern stabil (ca să nu zic, Doamne ferește, „definitiv”) au rădăcini în trecutul comunist. Profesorul Zamfir amintește criza de guvern profundă de la Praga, de aproape un an, pe timpul căreia „viața de zi cu zi din Cehia s-a desfășurat însă în condiții de perfectă normalitate. Guvernul demisionar, care trebuia deci înlocuit, și-a desfășurat perfect activitatea în continuare. Lungile tratative pentru crearea altui guvern n-au alarmat pe nimeni, echipa aflată la conducere și-a îndeplinit îndatoririle luni de zile, mai eficient decît oricare alt guvern înlocuitor”.
Aș adăuga situația Bulgariei, care vreme de cinci ani a avut nu mai puțin de opt rînduri de alegeri anticipate. În acest timp, cum-necum, așa cum explica jurnalistul bulgar Stilian Deianov în emisiunea Timpul prezent de la Radio România Cultural, „dacă facem o comparație între România și Bulgaria, o să vedeți că, în acești patru ani de instabilitate, Bulgaria a avut progrese mult mai mari, economice și politice, comparativ cu România”. Printre altele, în această perioadă de instabilitate politică, Bulgaria a reușit să treacă la moneda euro.
Să mai pomenesc și despre Belgia care a fost guvernată interimar timp de aproximativ un an și jumătate sau despre cronica instabilitate politică din Italia, cînd, vreme de decenii, durata medie de existență a unui guvern n-a depășit un an? Nu se poate spune că țările respective au involuat în aceste perioade, ba chiar Italia a cunoscut o dezvoltare accelerată, după mizeria și sărăcia în care o aduseseră regimul fascist și războiul mondial.
Nu că ar fi normal sau în regulă ca o țară să se confrunte mereu cu asemenea crize. Dar cred că lucrurile trebuie puțin relativizate, iar tendința de isterizare a electoratului dezamorsată. Criza nu e neapărat ceva negativ, e un moment de tensiune, inerent în mersul oricărei societăți. Necazul în Cehia sau Bulgaria, ca să vorbim de țări cu care am împărtășit o soartă similară, e că după asemenea perioade de instabilitate au venit la putere guverne stabile, dar populiste și cam pro-ruse (poate că noi, cu stilul nostru paradoxal, vom reuși să evităm un asemenea scenariu). Reiese că o instabilitate politică poate fi preferabilă unei stabilități sub un guvern nefericit. Surprinzător, o luptă continuă între partide și politicieni poate fi mai profitabilă pentru țară și populație decît un guvern majoritar și autoritar, cum de pildă a fost vreme îndelungată în Ungaria vecină (dacă nu cumva și cel actual e cam prea majoritar). Politicienii care se tem pentru pozițiile lor din cauza instabilității nu-și permit derapajele celor aflați în siguranța unor majorități confortabile (un mucalit spunea că atunci cînd se luptă aprig între ei nu mai au timp să și fure).
Ei bine, zilele acestea ni s-a repetat pînă la sațietate că țara trebuie guvernată stabil, că e nevoie de un guvern puternic pentru că trebuie să accesăm fondurile PNRR și așa mai departe. Mă tem că acesta e mai degrabă necazul politicienilor și al celor care vor să conducă, decît al oamenilor de rînd. Asta pentru că, deși politicienii și administratorii țării se bucură cînd „absorb” respectivele fonduri, rareori par a fi capabili să le dea o întrebuințare eficientă și într-un interes cu adevărat public. Nu vreau să spun că ar fi neapărat deturnate, dar adesea sînt gestionate nu doar selectiv, ci prostește. Am văzut cum primarii pun borduri peste borduri, panseluțe și copăcei peste panseluțe și copăcei, cum apar locuri de joacă unde nu sînt copii, cum școli bine renovate de curînd sînt din nou renovate, cum străzi recent asfaltate se strică pentru canalizări nefuncționale, cum țara se umple de mari șantiere, ale căror rezultate, odată inaugurate, se dovedesc a fi lucrări de mîntuială. E un fel de euforie a risipirii banilor. Sume mari sînt cheltuite doar de formă. Devine tot mai clar că a da fonduri prea multe pe mîna unor incompetenți nu rezolvă mai nimic. Așa că nu din cauza crizei de guvern sau a pierderilor de bani europeni ar trebui să ne facem griji, ci mai degrabă din cauza calității oamenilor care ne administrează țara.
