Este paradoxal că, într-o cultură „literarocentrică” cum este cultura noastră, cel mai performant produs la scară universală este un sculptor. Nu este singurul paradox din istoria noastră, dar e, într-un fel, cel mai frapant. Deși figura scriitorului, a autorului de cărți, este tutelară în tradiția noastră, nu dintre ei a ieșit vîrful cultural absolut. Precizez că valoarea celor cîtorva autori români care au recunoaștere și validare universală, de la Cantemir la Cărtărescu, este incontestabilă. La fel, este majoră importanța scriitorilor noștri în forjarea identității noastre culturale. Limba noastră de azi, în versiunea ei frumoasă, nu neapărat în versiunea ei vorbită, e produsul triadei Dosoftei – Eminescu – Nichita Stănescu. Soft-ul evoluției civilizației noastre este scris de Maiorescu și Lovinescu. Ethos-ul nostru e caragialian. Din toate unghiurile în care poate fi privit, profilul nostru cultural este desenat de oameni care s-au ocupat cu literatura. Și totuși, nu dintre ei a răsărit cel mai mare.
Într-un interviu pe care Cristian Mungiu ni l-a acordat recent (îl veți putea citi, integral, în ediția 2027 a Almanahului nostru), cineastul observa că, în materie vizuală, atît intelectualii, cît și marele public din România sînt mai degrabă ignoranți. Literatura, eseistica, poezia, filozofia, istoria sînt, în general, punctele tari ale culturii generale pentru un român. În schimb, lipsa educației și a bunului gust vizual sînt evidente în lumea românească, oriunde ai privi. Standardele noastre estetice în urbanism și construcții, în îmbrăcăminte sau în orice amenajăm sînt probe vii de conformism sau de urît. Și totuși, artistul nostru național este un sculptor. Anume, un sculptor născut și crescut într-un mediu socio-cultural în care educația estetică nu exista pur și simplu, care ajunge la Belle Arte abia la 22 de ani – vîrsta la care cei mai mulți termină studiile superioare – după ce a trăit într-o provincie culturală. Nu e nici un dubiu că opera lui Brâncuși est produsul geniului acestui om și al nici unei școli. Nu vreau să zic că școlile și experiențele formatoare prin care a trecut nu l-au ajutat; vreau să spun că opera sa nu se poate explica nici pe departe prin CV-ul său. Ca un pasionat de Brâncuși, cu un interes aparte pentru receptarea lui, observ că avem dificultăți serioase să-l metabolizăm, în toată însemnătatea sa, în cultura noastră. Teza mea e că sîntem încă o cultură minoră, nu ca valoare, ci în sensul lui Lucian Blaga (vezi primele pagini din „Geneza metaforei și sensul culturii”), iar Brâncuși este un produs tipic pentru o cultură majoră. Culturile majore nu se mîndresc cu geniile lor, ci le admiră și le cultivă fără oprire. Noi ne mîndrim cu Brâncuși și atît. Mai mult, paradoxul Brâncuși nu se oprește doar la faptul că el, omul care a revoluționat vizualul modernității, a apărut într-o cultură rudimentară din punct de vedere vizual. Paradoxul se prelungește: cultura noastră, cît e ea de „literarocentrică”, nu a fost încă în stare să dea marile cărți despre Brâncuși, nu a fost în stare să dea cărțile pe care marele artist le merită. Despre Brâncuși avem tomuri întregi de encomioane care merg de la lirism adolescentin la conspiraționism, de la fior folclorizant la ocultism, cărți în care autorii delirează naționalist și protocronist, cărți care îl văd ca pe un sfînt, ca pe un mag, ca pe un guru, ca pe un Zamolxe cu ciocan și daltă – adevărate nebunii! Iar cărțile românești serioase sînt mai toate minore – se rezumă la analiza indigestă a lucrărilor sau reproduc didactic trasee biografice; cîte un autor se mai lansează și în speculațiuni filozofice după cum îl ține vezica metafizică. Fac o precizare: judecata mea se referă la cărțile scrise de români în limba română, la cărțile pe care cultura română le dă sieși despre cel mai mare român cultural din istorie. Sînt indiscutabil (mai) valoroase cărțile multor autori străini despre Brâncuși, de la monografia Carolei Giedeon-Walker, apărută la puțini ani după moartea artistului, pînă la colecția de eseuri coordonată de Friedrich Teja Bach în 1995, fără să omitem, desigur, studiul fundamental al lui Sidney Geist, din anii ’60. Adaug la cărțile străine importante și volumul despre Brâncuși al lui Radu Varia, niciodată publicat în românește – deci o carte din afara culturii noastre. La noi, singurele cărți despre Brâncuși care se pot citi cu real interes sînt cele ale prietenilor săi ori ale celor care l-au cunoscut, și care rămîn interesante prin anecdotic.
Cam așa stăteau lucrurile pînă acum vreo 10 sau 15 ani. În anii din urmă, însă, am impresia că autori români încep să-i dea lui Brâncuși ceea ce merită, în limba română. Peisajul editorial se mișcă bine. Indiscutabil, unul din impulsurile majore ale acestei evoluții sînt cărțile Doinei Lemny despre Brâncuși. Mai toate aceste cărți (eu includ și albumele expozițiilor printre „cărți”) au fost scrise mai întîi în franțuzește și apoi traduse, cu girul autoarei, în limba română. În rigorile mele, acest gir le face să fie cărți românești – cu autor român, în limba română.
Cea mai recentă carte a Doinei Lemny apărută în românește este Muzele lui Brâncuși (Editura Vremea), tradusă de Silvia Colfescu. Muzele, se știe, sînt figuri feminine care inspiră și protejează. Cartea Doinei Lemny prezintă 14 personaje feminine care au străbătut viața lui Brâncuși, ca muze. Unele l-ai protejat, altele l-au inspirat. Pe unele, le-a iubit. Sigur, toate aceste 14 l-au iubit. Cîteva relații rămîn misterioase în ceea ce privește erotismul, nu știm dacă da sau dacă nu.
Cercetarea Doinei Lemny nu a fost ușoară pentru că Brâncuși a fost foarte discret cu viața lui intimă. Toate sursele sînt convergente: sculptorul ducea relațiile cu femeile pînă la limita libertății lui artistice, niciodată nu a permis ca vreo relație să-i fie mai importantă decît arta. Femeile erau pasageri destinali care, însă, lăsau urme. Este de spus că acest „jumătate țăran șiret, jumătate zeu”, după cum l-a descris Peggy Guggenheim, a lăsat în inimile muzelor sale urme mult mai adînci decît au putut ele lăsa în inima lui. Omul era, pare-se, un seducător irezistibil; țăranul era suficient de șiret ca să știe să pună în scenă (semi)zeul astfel încît să ponteze succesul. Asupra urmelor lăsate de aceste femei în inima lui Brâncuși e dificil să vorbești fără să speculezi, dar asupra urmelor lăsate în opera lui Brâncuși cineva atît de competent ca Doina Lemny are de spus lucruri importante. Autoarea este cu adevărat interesată de impactul doamnelor asupra operei lui Brâncuși și am greși dacă am citi cartea ca pe un fel de catalog dongiovannesc. În realitate, pornind de la muzele lui Brâncuși spre Brâncuși, ni se deschide o cale regală de acces spre cunoașterea lui. În fond, cartea Doinei Lemny este povestea încă nespusă a modului în care femeile din viața lui Brâncuși au influențat arta lui, chiar dacă el nu le-a permis să o facă. Ceva ce noi, bărbații, recunoaștem, femeile sînt în stare să facă...
