E destul de greu să explici cuiva – unui străin, în primul rînd – de ce în română unele adjective etnice (indicînd apartenența unei persoane sau a unui lucru la un anumit popor, la o națiune sau la un grup etnic) pur și simplu nu se pot combina cu anumite substantive. Vorbitorii nativi știu totuși că anumite asocieri sînt posibile, altele nu. De exemplu, sintagma insule grecești este cea curentă, aproape generală. Nu am găsit, în colecțiile de ziare digitalizate ale platformei Arcanum, decît două ocurențe ale sintagmei insule grece: una mai nouă, într-o poezie, alta mai veche, de la 1877, conținînd de mai multe ori adjectivul: „Insurecțiune greacă. Se anunța din Constantinopole la 19 ianuarie că comitetele grece preparase o insurecțiune a Traciei, Macedoniei, Tesaliei, Epirului, Cretei și a altor insule grece” (Curierul Foaia intereselor generale, 1877). Tot așa, nu găsim în presa mai veche sau mai nouă atestări ale sintagmei bani turci, singura asociere în circulație fiind bani turcești. Pentru a distinge între construcțiile acceptabile și cele inacceptabile nu avem însă vreo regulă simplă și clară. Dicționarele înregistrează ca adjective ambii termeni ai perechilor de sinonime: formele turc și turcesc, grec și grecesc, bulgar și bulgăresc, rus și rusesc etc. Ceea ce le diferențiază e că turcesc, grecesc, bulgăresc, rusesc sînt doar adjective, în timp ce turc, grec, bulgar, rus au în primul rînd valoare de substantiv. Adjectivele de tipul turc, grec etc. chiar funcționează ca adjective în alte combinații; vorbim, de exemplu, de limba turcă și de limba greacă.
Singura explicație a diferenței dintre asocierile acceptabile și cele inacceptabile este tradiția: uzul fixat ca atare. În Dicționarul ortografic, ortoepic și morfologic (DOOM), turc (cu pluralul turci) este înregistrat ca substantiv masculin și ca adjectiv cu forma feminină turcă (cu pluralul turce). În schimb, alături de substantivul masculin grec apare adjectivul grec, cu femininul greacă, dar fără o formă previzibilă (grece) de plural și de genitiv-dativ: dicționarul indică în mod clar că pentru aceste ipostaze sintactice se folosește echivalentul adjectival în -esc: „limbii grecești”.
Asemenea dificultăți au o sursă istorică. În etape mai vechi ale limbii române, adjectivele etnice în -esc erau generale; adjectivul românesc, de exemplu, a apărut constant, pînă destul de tîrziu, în sintagme ca limba românească, gramatica românească, literatura românească. Formele adjectivale omonime cu substantivele s-au extins mai tîrziu, după modele romanice, fiind asociate firesc cu numele etnice mai nou intrate în limbă: drapel japonez, limbă norvegiană, guvern elvețian etc. Încă de la jumătatea secolului trecut, Iorgu Iordan a vorbit de „tendința, foarte accentuată la oamenii culți, de a prefera sinonimele fără -esc, cînd acestea există” (în Limba română actuală. O gramatică a „greșelilor”, ediția din 1947, p. 171). Lingvistul observa că formele în -esc, mai vechi, erau preferate în legătură cu noțiunile curente, iar cele fără -esc în contextele tehnice și științifice. Diferența de vechime a condus către o diferențiere stilistică; formele în -esc s-au apropiat de registrul colocvial, unde au dezvoltat conotații pozitive sau negative, ironice (a se vedea, de exemplu, diferența stilistică dintre adjectivele american și americănesc).
E interesant că, în ciuda tendinței observate de Iorgu Iordan, lucrurile nu s-au schimbat prea mult în decursul unui secol. În volumul citat mai sus, lingvistul scria: „Nu-i recomandabil să spunem industrie română etc., chiar dacă se spune destul de des așa” (ibidem). Presa din digiteca Arcanum arată că sintagma industrie românească este de două ori mai frecventă decît industrie română, în toată perioada înregistrată (din secolul al XIX-lea pînă în prezent). Dacă selectăm însă doar perioada de după 2000, constatăm cu surpriză ca raportul este chiar mai net în favoarea formei în -esc: industrie românească apare de 20 de ori mai frecvent decît industrie română (ale cărei ocurențe includ și citarea unui pasaj celebru din oratoria lui Cațavencu: „Industria română e admirabilă, e sublimă, putem zice, dar lipsește cu desăvîrșire”).
Așadar, deși se poate vorbi de o mai veche tendință de renunțare la adjectivele etnice în -esc în favoarea celor omonime cu substantivele, asocierile tradiționale sînt greu de abandonat și inovațiile sînt simțite ca supărătoare. Nu mi se pare acceptabilă, de exemplu, sintagma bani ruși, prezentă din cînd în cînd în mass-media: „spălare de bani ruşi în Franţa” (stirileprotv.ro); „acuzaţiile privind reţeaua de bani ruşi” (hotnews.ro); „sume uriașe de bani ruși” (digi24.ro). Tradiția lingvistică este mai importantă din punct de vedere cultural decît regularizarea și uniformizarea; ar fi păcat ca formele în -esc să nu-și păstreze locul în limbă.
Rodica Zafiu este profesor dr. la Facultatea de Litere, Universitatea din București. A publicat, între altele, volumele Limbaj și politică (Editura Universității București, 2007) și 101 cuvinte argotice (Humanitas, Colecția „Viața cuvintelor“, 2010).
