În sufrageria politicii românești, încă de la începuturile statului modern, atmosfera nu a fost întreținută de cele mai armonioase piese, rulate elegant la pick-up cu carcasă din lemn castaniu. Acustica a fost alta, adesea zgomotoasă. Discul sărea și se bloca în repetate rînduri. Fără paralele cu prezentul – pentru eventuale asemenea demersuri spațiul nu-i suficient –, ci doar ca o mostră interesantă de istorie, pe scenă (ori în sufrageria amintită) pășește Barbu Catargiu. Este invitat de Alexandru Ioan Cuza, domnitorul Principatelor Unite, într-un moment-cheie, adică după proclamarea definitivă a Unirii Principatelor, în decembrie 1861. E drept, invitația-i mai mult de nevoie, căci ilustrul politician conservator nu se intersecta cu înclinările personale ale lui Cuza. Era, însă, cum îi place istoriei să ne zică și să ne arate, omul situației. Situația se prezenta astfel, rezumată de vorbele istoricului Anghel Demetriescu: „Se cerea un Cabinet cu mai multă autoritate, care să consolideze marele act al Unirii și să-l facă definitiv. Se cerea o organizare care să șteargă deosebirile dintre cele două țări surori, un Ministeriu care să menajeze susceptibilitățile, să întărească legăturile, să apropie pe oameni, să fuzioneze într-un stat compact amîndoua Principatele”. Cerințele nu erau mici, dar Barbu Catargiu se dovedise a fi suficient de mare pentru a le împlini și, deci, pentru a fi numit prim-ministru; primul prim-ministru al României, în fruntea primului guvern al țării instituit de Cuza Vodă în ianuarie 1862 și încredințat conservatorilor.
Altfel, în 1859, în a doua zi după alegerea sa ca domn (și) al Țării Românești, Alexandru Ioan Cuza a numit un guvern de fuziune în care liberalii și conservatorii erau reprezentați printr-un număr egal de miniștri. „Dar această contopire silită a unor elemente neconciliabile nu putea să dureze mult”, scrie Anghel Demetriescu. „Consiliile de miniștri se țineau rar din cauza imposibilității de a se ajunge la o înțelegere și adesea, în Cameră, unul dintre miniștri combătea actele colegului său de altă coloare politică”, continuă acesta.
Mandatul lui Barbu Catargiu nu a durat mult, însă. În luna iunie 1862, după o ședință parlamentară, prim-ministrul s-a urcat în trăsura care urma să îl ducă spre casă, alături de prefectul poliției Nicolae Bibescu. Doar că trăsura nu l-a mai dus acasă pentru că, în momentul în care aceasta a trecut pe sub clopotnița de la Dealul Mitropoliei, prim-ministrul a fost împușcat mortal; pînă azi, nu știm de cine.
În sufragerie, discul a mai sărit o dată din pick-up. S-a zgîriat. Istoria a continuat.
