Am uitat de mult parola contului de Goodreads și rareori îmi mai amintesc să pun o poză online cu ce citesc, cu atît mai mult să scriu despre un volum abia terminat. Dar mă entuziasmez mereu cînd mă întîlnesc cu cineva și ajungem, negreșit, să vorbim despre ce mai citim și facem schimb de perspective. Poate tocmai pentru că cititul în sine e o activitate solitară, simt uneori nevoia să mă văd față în față cu alți oameni și să ne împărtășim părerile.
Așa se face că am ajuns, iarna trecută, la clubul de carte ținut de poeta Cristina Alexandrescu. Am terminat volumul propus, Împăratul bucuriei al lui Ocean Vuong, cu doar o zi sau două înainte de întîlnire. Cînd am ajuns la Point, într-o dimineață geroasă, eram îndoită: nu-mi plăcuse romanul atît cît mă așteptam – debutul Pe pămînt sîntem strălucitori o clipă, o scrisoare de dragoste pentru mama lui, mi se păruse mai reușit, la fel și poeziile. M-am așezat însă pe scaun hotărîtă să rămîn deschisă la perspectivele celorlalți – poate mă voi răzgîndi, de ce nu? Și exact asta s-a întîmplat. Cristina Alexandrescu și invitatul ei, Adrian David, au scos la iveală valențe noi ale scriiturii baroce a lui Ocean Vuong și, împreună cu celelalte participante la club, au adăugat straturi relației dintre Hai și Grazina – o serie de lucruri pe care, la lectura inițială, le trecusem cu vederea.
„Cred că înainte de orice, mi-am dorit să citesc fiind mai prezentă, nu mai mult. Chiar dacă nu-mi amintesc o perioadă în care să nu fi citit, am simțit adesea că rapiditatea cu care trec de la o carte la alta lucrează uneori împotriva mea“, mi-a spus Cristina Alexandrescu într-o discuție ulterioară, lucru cu care am rezonat și eu. „Am nevoie ca informația să se sedimenteze și cred că reflecția și dialogul pe baza a ce citesc pot fi o modalitate mai puțin presantă pentru a face asta“, adaugă ea.
O experiență diferită am avut în vară, la clubul de carte al Darianei Plăeșu. De data asta, La răsărit de Eden al lui Steinbeck m-a bulversat atît din punct de vedere al construcției, cît și al personajelor, așa că aprofundarea din cadrul întîlnirii – și micile discuții în contradictoriu – au fost cu atît mai binevenite. Dariana Plăeșu spune că asta e una dintre cele mai mari bucurii ale ei, „cînd descopăr noi perspective de la ceilalți, sau cînd aceleași paragrafe pot însemna lucruri diferite pentru cititori diferiți“. Și poate că asta e chiar esența unui club de carte: să nu-ți confirme întotdeauna propria interpretare, ci să te oblige să gîndești altfel.
De-a lungul vremii, am încercat să țin pasul cu unele cluburi de carte online – Clubul cititorilor și cititoarelor de cursă lungă, al Laurei Cîlțea, cu un grup de 12.000 de persoane pe Facebook, e probabil cel mai cunoscut de la noi. Iar din afară, captivată de interviurile ținute de muziciana Dua Lipa, am reușit să citesc în tandem cu Service95, clubul ei de carte, romanul lui David Szalay Ce nu poate fi rostit. Însă nici una dintre discuțiile pe net nu mi s-a părut la fel de satisfăcătoare ca întîlnirile față în față. Uitîndu-mă în jur, la masa plină de femei care vorbeau entuziasmate despre romanul lui Steinbeck, mi-am dat seama încă o dată că online-ul mi-a rămas mic. Și nu doar mie – mai multe prietene mi-au spus că să trimită altcuiva un citat sau să întrebe cine a citit romanul nu mai e de-ajuns.
„Nu doar că s-a strîns o comunitate [în jurul clubului de carte]“, spune Cristina Alexandrescu, ci „există și persoane care-și înscriu și-și conving și prietenii să vină.“ Iar cea mai mare bucurie a fost să vadă chiar că o parte dintre participante s-au împrietenit și că ies acum împreună la cafea. Cartea este, de multe ori, mai degrabă un pretext pentru conversație – discuția pornește de la literatură și poate să ajungă apoi la povești personale și vulnerabilitate, la diferențe de opinie și la intimitate.
În București, din fericire, nu ducem lipsă de astfel de spații: după pandemie, fenomenul cluburilor de carte a devenit tot mai amplu și mai vizibil. Există cluburi organizate de librării sau de edituri, cluburi ale unor ONG-uri precum FILIA, există clubul de carte al muzicianului Dan Byron, clubul Reading Corner Bucharest, care organizează lecturi în aer liber sau spații neconvenționale, sau Silent Book Club, pornit de la un concept internațional, dedicat celor care vor să citească singuri, dar împreună. Există cluburi care se întîlnesc într-o dimineață de week-end la cafea, după-amiaza la un picnic, ori seara, la un pahar de vin, la fel cum există cluburi care discută aceeași carte și întîlniri la care fiecare citește ce vrea.
Povestea clubului Philocaly este, poate, cel mai spectaculos exemplu.
Anca Dumitrescu avea deja o comunitate în jurul magazinului online Philocaly și, în primăvara lui 2023, a vrut să-i aducă pe „philocaliști” din online în offline. „Orice făceam, mă întorceam mereu la cărți”, îmi spune ea. Prima întîlnire, în iunie 2023, a avut loc în sufrageria magazinului de pe strada Frumoasă. „De acolo, lucrurile au luat o amploare și o direcție la care nu aș fi îndrăznit să visez.“ La început, a fost o întîlnire pe lună. Apoi nu au mai ajuns locurile. A apărut o ediție bis, apoi, în scurt timp, trei ediții într-o lună. Astăzi, clubul poate reuni pînă la o sută de participanți în jurul unei singure cărți, în timp ce comunitatea online Philocaly depășește 15.000 de oameni.
Numărul este impresionant, dar poate mai important e ce se întîmplă după întîlnire. „Oameni care s-au văzut prima dată la club, s-au plăcut și apoi au decis să vor să petreacă timp împreună și în afara întîlnirilor“, îmi spune Anca Dumitrescu. Cu cîteva dintre participantele venite încă de la primele ediții s-a format chiar un grup mai restrîns: se văd la cine cu vin și povești, iar anul acesta o parte dintre ele au plecat împreună la Viscri „să citim împreună pe dealuri și să ne bucurăm de natură“.
Anca spune că una dintre cele mai mari satisfacții ale ei este sentimentul că a creat un spațiu în care oamenii pot vorbi deschis despre vulnerabilitate, emoții și lucruri pe care altfel le-ar exprima mai greu. În trei ani, la întîlnirile Philocaly s-a rîs și s-a plîns, iar cărțile au devenit puncte de plecare pentru conversații care au depășit literatura.
M-am gîndit, desigur, și la faptul că, cel puțin la cluburile la care am ajuns eu, participanții au fost într-o proporție covîrșitoare femei. Cu toate că statisticile arată că femeile citesc mai mult decît bărbații, Dariana Plăeșu crede că „stereotipizarea de orice fel nu ajută și că lectura este o experiență profund umană, care poate să îți schimbe viața“. Cristina Alexandrescu mi-a vorbit despre cluburi ca despre un loc sigur pentru femei și despre mulțumirea că a reușit să se adreseze unui public format din femei cu aceleași așteptări ca ea, în vreme ce Anca Dumitrescu declară că pentru ea contează cel mai mult „curiozitatea, disponibilitatea de a asculta și felul în care fiecare cititor își aduce propria experiență în conversație. Știam de la început că un astfel de club va atrage cu precădere femei, însă recunosc că mi-am dorit întotdeauna ca clubul de carte Philocaly să devină un grup mixt. Treptat, au început să participe și bărbați, iar prezența lor a adus mai multă culoare, umor și alte moduri de a privi personajele, relațiile și temele dezbătute“.
Privite astfel, cluburile de carte nu mai sînt simple evenimente culturale lunare, ci devin chiar o formă de viață socială. Constantă rămîne, în spatele dorinței de a vorbi despre literatură, nevoia de a găsi oameni, conexiune, o comunitate animată de aceleași pasiuni și gusturi ca noi. Gîndindu-mă din nou la discuțiile entuziaste de la Point, îmi dau seama că nu regret deloc că am uitat parola Goodreads: în schimb, am găsit ceva mai bun.
Credit foto: Alexandra Grigore
