Aripi

Școala trebuie să pună limite, dar trebuie și să-i învețe pe elevi ce înseamnă să discuți limitele. Să deosebești regula de obediență, decența de uniformizare, apartenența de conformism.

E primăvară și euforia anotimpului este dublată de evenimentele din iarnă. S-a încheiat anul 1989 și cu el s-a încheiat o epocă. Acum, în primăvara lui 1990, energiile par mai vii, mai autentice, mai nestăvilite. Pentru adolescenții care sîntem, elevi în clasele de liceu la Liceul de Științe ale Naturii, ca pentru toți liceenii, acestei euforii duble i se adaugă cea specifică vîrstei. Sînt zvonuri care circulă cu viteza fulgerului, din gură în gură. Unele ne interesează mai mult, altele mai puțin. Zvonul zilei însă a crescut ca un vuiet și s-a descărcat în pauza mare. Nimeni, nici măcar domnul (sau tovarășul?) V., directorul liceului, nu i-a putut preîntîmpina efectele. Nu se știe cine a început. Un elev oarecare. S-a aplecat și, cu un gest ferm, și-a prins tivul cracului drept al pantalonului de uniformă, apoi cu o mișcare fermă l-a desfăcut pe cusătură pînă sus. Apoi s-a aplecat din nou și, cu aceleași mișcări, și-a transformat și cracul stîng. A început să alerge prin curte, cu pantalonii fluturînd ca niște aripi. În cîteva minute, întreaga curte s-a umplut de elevi care zburau, cu pantalonii transformați în aripi. Așa s-a încheiat epoca uniformelor.

Mi-am amintit scena zilele acestea, cînd uniforma școlară a reintrat în dezbaterea publică, de data asta printr-un proiect legislativ. Consiliul Național al Elevilor s-a opus și i-a chemat astăzi pe elevi să vină îmbrăcați în negru, în semn de protest. Discuția s-a încărcat repede cu argumente despre disciplină, apartenență, echitate și bullying.

Nu am o adversitate de principiu față de uniformă. În unele școli poate crea sentimentul apartenenței și poate simplifica o discuție care devine, uneori, obositoare: ce înseamnă o ținută potrivită pentru școală. Nici libertatea vestimentară nu poate însemna orice. Școala are dreptul să ceară decență, așa cum o cer și alte spații profesionale sau instituționale. Nu cred că profesorii trebuie puși în situația de a negocia, în fiecare dimineață, pantaloni extrem de scurți, bustiere sau burice expuse. A cere o ținută decentă nu înseamnă însă, automat, a cere tuturor aceeași ținută.

Mai ales că uniforma rezolvă mult mai puțin decît promite uneori discursul despre ea. Diferențele sociale nu dispar sub aceeași cămașă. Se văd în pantofi, telefon, ghiozdan, vacanțe, bani de buzunar, în tot ceea ce copiii știu unii despre alții. Iar bullying-ul nu pornește, de regulă, de la lipsa unei uniforme și nu încetează odată cu apariția ei. Poți uniformiza hainele fără să uniformizezi veniturile, corpurile, rezultatele școlare, statutul în grup sau vulnerabilitățile personale. Consiliul Economic și Social a formulat aceeași obiecție: prevenirea bullying-ului cere mecanisme reale, nu doar vestimentație comună.

Există, firește, și argumente în favoarea uniformei, iar ele merită discutate. Tocmai de aceea mi se pare important ca elevii să fie parte a discuției. O regulă care îi privește zilnic nu devine mai bună dacă e concepută pentru ei, dar fără ei. În schimb, etichetele ideologice nu ajută deloc. Cînd senatorul Daniel Zamfir, unul dintre inițiatori, vorbește despre „useriști neomarxiști” și despre „neomarxism în școli”, nu răspunde obiecțiilor privind echitatea, costurile sau libertatea de alegere; schimbă pur și simplu terenul, de la argument la etichetarea celui care îl contestă.

Poate că aici e, de fapt, miza mai mare. Școala trebuie să pună limite, dar trebuie și să-i învețe pe elevi ce înseamnă să discuți limitele. Să deosebești regula de obediență, decența de uniformizare, apartenența de conformism. Nu orice diferență trebuie anulată ca să putem trăi împreună.

Mă întorc la primăvara lui 1990. Nu cred că noi, adolescenții de atunci, aveam vreo teorie despre libertate. Probabil voiam doar să scăpăm de niște pantaloni urîți, care purtau pe ei memoria unei lumi din care tocmai ieșiserăm. Dar îmi amintesc perfect curtea plină de craci de pantaloni desfăcuți, fluturînd. Uniforma dispăruse într-o pauză mare. Libertatea, aveam să aflăm mult mai tîrziu, era ceva mult mai complicat.

 

Horia Corcheș este scriitor și profesor de limba și literatura română. Cea mai recentă carte publicată: O rochiță galbenă, ca o lămîie bine coaptă, Editura Polirom, 2022.

Share