Wall Street Journal nu a intuit ce furtună vor provoca la București dezvăluirile privind activitățile de lobby ale ambasadoarei Statelor Unite la Atena. Nu insist asupra detaliilor, ele au fost prezentate pe larg în ultima săptămînă. Dar aș observa totuși tentativele ridicole de plasare a batistei pe țambal venite din zone surprinzător de diverse.
S-a încercat mai întîi trecerea în derizoriu a mențiunii privind România, cu argumentul straniu că ea nu există în ediția de print – cu foarte mici și rare excepții, numărul de cititori online e întotdeauna mai mare decît ai unei ediții tipărite. Apoi, un articol online supraviețuiește mult mai mult decît o efemeră și limitată pagină de ziar. La ora la care scriu acest text, mențiunea respectivă trăiește liniștită pe site-ul WSJ.
S-a apăsat apoi pe pedala antiamericanismului și ni s-a servit o salată indigestă din care rezultă că sînt nerezonabile așteptările ca statul român să fie tratat demn de parteneri, mai ales din specia „strategici”. Autorii acestor teorii insistă că nu putem face nici o diferență între Statele Unite și dresura de găinari locali pe care o încearcă ambasadoarea-influenceriță trimisă de administrația Trump la Atena. E nevoie să luăm tot pachetul chiar dacă asta ar putea însemna pierderi de miliarde de dolari pe următorii ani. Un fel de „crede și nu cerceta”, varianta MAGA cu mici și amorale inserții de hoție locală.
Faptul că astfel de teorii pot fi emise „with a straight face”, cum zice francezul, arată încă o dată, dacă mai era necesar, de ce avem nevoie disperată să renunțăm la rumegușul din discursul nostru public. Expresii-mantră ca „parteneriat strategic“ sînt repetate la nesfîrșit, abuzate, violate pînă se golesc de sens și se umplu de gunoi retoric.
Mica noastră elită extractivă a confiscat nu numai accesul la fondurile statului, dar și discursul public, pe care îl folosește azi în disprețul sensului inițial al cuvintelor. Dintre toate infracțiunile din zona politico-economică a societății românești, cea semantică e probabil cea mai gravă. Politicianul român își „asumă” fără să răspundă niciodată, apelează mereu la „responsabilitatea” altora, se „sacrifică” în timp ce se îmbogățește și numește stagnarea „reformă”. Evident, personajul nostru trăiește pentru „interesul național” dacă se suprapune cu cel personal, întotdeauna mai bine definit și niciodată mărturisit. De foarte multe ori, el va clama și un creștinism strămoșesc, bazîndu-se – justificat cumva – pe ideea că nu se va obosi nimeni să îi testeze credința. Și va fi, evident, „partener strategic” fără să mai țină minte cum a ajuns acolo.
E o listă lungă de perversiuni retorice care au transformat dezbaterea într-un soi de rebus plicticos în care toate cuvintele astea pot fi rearanjate în orice fel și la final va ieși o propoziție care poate fi atribuită aproape oricui are o funcție sau o demnitate publică. Și, evident, clienților de toate culorile strînși în jurul cîte unui mestecător de rumeguș care își duce viața pe culoarele Puterii.
Normal ar fi fost ca, după ancheta WSJ, instituțiile statului să verifice la rece dacă avem de-a face cu acte de corupție, dacă interesele României au fost compromise și dacă anturajul politic local s-a mișcat în limitele legii. În realitate: comisiile parlamentare lipsesc, parchetele nu se sesizează, Președinția tace mîlc. Influencer-ii de serviciu vor încerca să îngroape subiectul în irelevanță. Probabil vor izbuti pe termen scurt, dar mușamalizarea lasă sechele. Nimic nu e mai toxic decît această ambiguitate călduță în care publicul știe că s-a comis o ticăloșie, dar rămîne doar cu frînturi de imagine: un articol în Wall Street Journal, o poză de culise cu dresoarea de găinari flancată de politicieni docili și un gol imens de explicații. Cum natura are oroare de vid, spațiile goale vor fi umplute rapid de conspirații și silă.
Apoi ne va spune iar președintele că nu vrea extremiști la putere.
Însă extremiștii nu cresc din senin; ei prosperă de fiecare dată cînd clasa conducătoare se fofilează, minte și refuză transparența, înlocuind rigoarea instituțională cu un complice „crede-mă pe cuvînt”.
Poate cel mai deranjant lucru pentru cetățeanul român e umilința pe care o simte văzînd – a cîta oară? – ce mici sînt reprezentanții săi. Ce lipsiți de anvergură, ce meschini, ce găinari!
Adevărul e simplu: Kimberly Guilfoyle a putut să invoce un colaps al Guvernului României nu pentru că e partener strategic, ci pentru că toți acești nefericiți i-au permis.
