Decizia Statelor Unite și a Israelului de a declanșa un război împotriva Iranului se dovedește a fi un punct de cotitură în echilibrul global al puterii, lăsînd atît SUA, cît și China mai slabe decît înainte. Ceea ce nu ar trebui să fie un prilej de bucurie pentru europeni: modelul actual al Europei nu este pregătit să se apere într-o lume periculoasă a puterilor slabe.
Efortul președintelui american Donald Trump de a forța Iranul să cedeze prin mijloace militare a eșuat lamentabil și a scos la iveală limitele puterii americane, iar China a fost, la rîndul ei, slăbită de acest război. Blocadele în curs din Strîmtoarea Ormuz și din Marea Roșie restricționează aprovizionarea și comerțul, agravînd actualele probleme structurale ale Chinei: datoria publică ridicată, un curs de schimb artificial scăzut, șomajul în rîndul tinerilor, inegalitatea economică și îmbătrînirea populației. Dacă R.P. Chineză nu își atinge ținta de creștere economică sau dacă o atinge doar la limită, regimul președintelui Xi Jinping s-ar putea trezi tot mai încolțit.
În schimb, războiul din Ucraina a reprezentat un avantaj economic pentru China. Aprovizionările cu petrol și gaze rusești și iraniene care fac obiectul sancțiunilor au ajutat-o să-și satisfacă nevoile energetice imense, fără a suporta aproape nimic din costurile legate de securizarea rutelor sale comerciale maritime. De asemenea, a obținut profituri substanțiale din vînzarea de bunuri cu dublă utilizare către Rusia. Energia ieftină, alături de o monedă menținută artificial la un nivel scăzut și de o economie subvenționată prin credite, a ajutat China să-și mențină producția și să rămînă competitivă din punct de vedere al costurilor, în ciuda slăbirii cererii interne.
Războiul din Iran amenință acum să răstoarne soarta Chinei. China, cel mai mare importator de petrol din lume, nu numai că a pierdut peste noapte o mare parte din aprovizionarea sa cu energie, dar a descoperit și cît de puțină influență are asupra „partenerilor” săi. În ciuda relației sale speciale cu Iranul, China nu a reușit să convingă Republica Islamică să redeschidă Strîmtoarea Ormuz sau să permită măcar trecerea navelor chineze.
Între timp, pentru SUA, războiul din Iran reprezintă un dezastru în materie de politică externă și securitate națională. Nici unul dintre obiectivele sale militare nu a fost atins, costul pentru contribuabili este enorm, iar sfîrșitul conflictului încă nu se întrevede.
Atît China, cît și SUA depind din ce în ce mai mult de datorii pentru a-și masca problemele de fond. O lume în care chiar și cele două superputeri sînt slăbite este un loc periculos. Pe măsură ce puterea și influența lor scad, noi actori și alianțe se grăbesc să umple vidul. Alianța de apărare semnată recent de Turcia, Arabia Saudită și Pakistan este un exemplu grăitor.
Eroziunea puterii SUA și a Chinei oferă Uniunii Europene o oportunitate de a-și reinventa rolul global, dar blocul pare să se mulțumească cu o retorică vidă. Deși UE a încercat multă vreme să devină o forță geopolitică, ea rămîne împotmolită în conflicte mărunte și nu reușește nici măcar să-și elibereze propria economie din hățișul obstacolelor birocratice care o țin pe loc.
Europa se poate lamenta și sta pe margine, sau se poate folosi de acest prilej pentru a deveni o putere geopolitică. Dar asta necesită apărarea propriilor interese, punerea în aplicare a unor reforme structurale de anvergură, consolidarea capacităților sale de apărare și protejarea rutelor sale strategice de comerț maritim și a lanțurilor de aprovizionare cu materii prime.
Pentru a-și menține relevanța la nivel global, UE trebuie, de asemenea, să-și regîndească modelul de guvernanță. Diversitatea Uniunii e deopotrivă cel mai mare atu și cea mai mare slăbiciune a ei, întrucît modelul actual al blocului necesită consensul a 27 de state membre ale căror interese nu se aliniază întotdeauna. Rezultatul este un proces laborios și de lungă durată, în care imperativul de a satisface pe toată lumea face ca politicile să nu depășească aproape niciodată cel mai mic numitor comun. Statele membre cu viziuni similare nu au suficientă libertate pentru a prelua inițiativa în anumite chestiuni, iar presiunea de a oferi soluții la nivelul întregii UE ucide adesea în fașă inițiativele acestora.
Această cerință a unanimității se extinde și la relațiile cu țările din afara UE. Relația blocului cu Regatul Unit după Brexit e un exemplu elocvent și, la fel, negocierile îndelungate privind acordurile de liber-schimb și relațiile mai strînse cu Canada, Australia și Noua Zeelandă.
Nimic din toate acestea nu ar trebui să fie o surpriză: proiectul european a luat naștere din nevoia de a proteja Europa de ea însăși, depășind diviziunile vechi de secole. Astăzi, însă, Europa trebuie să se protejeze de amenințările externe – o provocare fundamental diferită, pentru care modelul său actual nu este pregătit.
Liderii europeni ar putea învăța din experiența sectorului privat. La fel ca în cazul Europei, punctul forte al marilor corporații – portofoliul de produse extrem de diversificat – era totodată și cea mai mare slăbiciune a acestora. Menținerea tuturor produselor și serviciilor într-o structură centralizată devenise prea costisitoare și greoaie. Soluția a fost acordarea unei autonomii mai mari departamentelor, păstrînd în același timp controlul juridic asupra activităților principale. Trecînd de la conglomerate integrate la structuri de tip holding, multe companii au devenit mai agile și mai eficiente, reducînd costurile și sarcinile administrative.
Evident, modelul corporativ nu poate fi aplicat ca atare în domeniul relațiilor dintre țări. Dar UE ar putea adopta logica sa de bază și le-ar putea oferi partenerilor democrați mai mult decît o alegere binară între calitatea de membru deplin și cea de parte exclusă, lăsată pe dinafară. Permiterea unor niveluri diferite de integrare ar putea deschide noi posibilități, în special pentru țări precum Turcia, care așteaptă de zeci de ani să adere la UE, dar este puțin probabil să devină membru în viitorul apropiat.
Oricît de imposibilă ar părea reforma UE, merită să ne amintim că, în urmă cu 70 de ani, puțini și-ar fi putut imagina blocul în forma sa actuală. Dacă Europa dorește să evite repetarea celor mai întunecate capitole ale istoriei sale, trebuie să aspire din nou la realizarea a ceea ce pare imposibil din punct de vedere politic. Ceea ce, într-o epocă a puterilor slabe, înseamnă să-și regîndească modul de organizare pentru a-și putea îndeplini rolul pe care dorește să-l joace în lume.
Peter Eitel este consultant în domeniul riscurilor geopolitice și profesor invitat la Universitatea Leuphana din Lüneburg. Sigmar Gabriel, fost ministru de Externe și vicecancelar al Germaniei, este președintele organizației Atlantik-Brücke.
Copyright: Project Syndicate, 2026
www.project-syndicate.org
traducere de Matei PLEŞU
Credit foto: Wikimedia Commons
