Ne-am întîlnit de multe ori în ultimii ani cu o frumoasă expresie. Este vorba despre bani „frumoși”. Cele două cuvinte au atît de multe sensuri, uneori pot însemna bani mulți, cîștigați ușor, alteori vorbesc despre un „biznis” reușit și, în unele situații, au o conotație peiorativă.
„Cîștigă bani frumoși” poate însemna un salariu bun la stat sau la o companie publică, așa după cum poate însemna adjudecarea unei licitații de achiziție publică sau „comisioanele” încasate pentru diverse servicii făcute prietenilor sau cunoștințelor.
Banii „frumoși” pot fi economisiți în cutii de pantofi sau sînt cei cu care unii politicieni cumpără tablouri, case, ceasuri sau mașini pentru a li se pierde urma. Banii „frumoși” sînt mutați în bănci din Elveția sau investiți în țări din Orient.
Banii „frumoși” sînt de multe feluri – și munciți, și nemunciți, și curați, și „murdari”. Mai mult, banii „frumoși” au valori diferite, în ochii publicului. De exemplu, pentru un angajat care încasează salariul minim, cinci mii de lei sînt bani „frumoși”. Adică, dacă i s-ar oferi acești bani în contul creșterii salariului, ar spune că a primit bani „frumoși”. Dar este posibil? Greu de crezut, pentru că, în principiu, nivelul de școlarizare și cel de cunoștințe profesionale nu îi permit să obțină o dublare de salariu. Cu excepțiile de rigoare, care se referă la încadrarea cu salariul minim mascată de plata în plus a unor bani „în mînă” sau la situația unor antreprenori mici care în felul acesta își micșorează plățile datorate către bugetul de stat.
Este greu de spus cîte situații de acest gen sînt în economie, dar ele există în pofida nenumăratelor încercări de a opri fenomenul prin legiferare. S-a introdus un barem de timp în care un angajat poate avea salariul minim, s-a adoptat regula studiilor și vechimii (la care s-a renunțat) și mai ales s-a impus aberația economică prin care pentru un angajat part-time se plătesc contribuții și impozite egale cu cele pentru un salariat full-time.
Cît înseamnă bani „frumoși” pentru cineva din mediul rural care lucrează în gospodării pentru 150 lei pe zi? Poate 2.000 de lei, pe care dacă i-ar primi în plus într-o lună ar fi un bonus excepțional. Problema zilierilor este, însă, cum pot face să iasă din capcana muncii informale și sezoniere. Cum pot găsi un loc de muncă stabil, plătit decent, la o distanță rezonabilă de localitatea în care locuiesc? Din acest punct de vedere, România oferă șanse inegale care depind de comună, de cel mai apropiat oraș mare sau de regiune. Dar, în ultimă instanță, ofertele de muncă se întorc tot la nivelul de școlarizare, la gradul de pregătire profesională și la disponibilitatea de a lucra la 20, 30 sau 40 de kilometri de casă.
Altfel vede un angajat la o multinațională o sumă frumoasă. În acest caz, așteptările sînt foarte diferite. Un junior își dorește un salariu de 2.000 de euro (echivalent în lei) lunar, un angajat cu vechime speră la 4.000 de euro, iar un manager așteaptă un venit de 10.000 de euro pe lună. Dar în companiile internaționale și într-o serie de firme locale mari banii „frumoși” nu există. Adică nu sînt surprize sau „tunuri”, ci doar contracte, evaluări și un tip de predictibilitate, în sensul în care ierarhia este bine stabilită, iar creșterile de salarii și beneficiile sînt negociate anual.
Cîteva cuvinte și despre angajatul bugetar. Pentru el, banii „frumoși” sînt totdeauna cei de care are nevoie, nu cei pe care îi merită în funcție de performanțe sau cei pe care îi poate plăti bugetul de stat. Angajatul la stat este mereu în alertă și nu are nici un scrupul în a obține bani „frumoși”. Orice sensibilizare a șefilor cu situația financiară precară a familiei lui este obligatorie, orice presiune sindicală este permisă și necesară, orice grevă declanșată într-un moment potrivit este binevenită, orice spor, oricît de ridicol ar suna pentru cei din afară, este meritat și, în general, orice comparație cu un alt bugetar care cîștigă mai mulți bani este un pretext excelent pentru a cere venituri mai mari.
Pentru angajatul bugetar nu există dificultățile financiare ale statului, deficitul bugetar este o abstracțiune, iar reducerea lui trebuie să se facă luînd mai mulți bani de la privați. Pentru angajatul la stat nimic nu este mai important decît banii lui „frumoși”.
Criteriul se poate aplica și pentru antreprenori, dar aici lucrurile sînt mai complicate. Pentru un mic întreprinzător, 100.000 de euro încasați într-un an pot fi bani „frumoși”. Alții se raportează la un milion de euro, iar marii oameni de afaceri, cu firme consolidate, se uită către cifre de afaceri de cîteva sute de milioane de euro. Pentru a despica firul în patru trebuie să ne întrebăm dacă banii încasați sînt din contracte cu statul sau nu și dacă au o afacere total sau parțial fiscalizată.
În fine, cea mai complicată grupare este cea a politicienilor. Banii „frumoși” sînt totdeauna la ei, dar de multe ori sînt greu de descoperit. Așadar, dacă un vechi prieten sau un proaspăt amic vă va povesti despre bani „frumoși”, întrebați-l doar ce vrea să mai spună mai exact.
Constantin Rudnițchi este analist economic.
Credit foto: Wikimedia Commons
