Cotrobăind zilele trecute printre hîrţoage personale, îngălbenite de vreme, am găsit un manuscris năucitor, a cărui prezenţă acolo n-o bănuiam nici în reveriile mele cele mai optimiste. Uitasem cu desăvîrşire de existenţa lui. Este vorba despre o povestire pe care am scris-o în primele luni după Revoluţia din 1989 (student fiind la vremea respectivă). Nu are titlu și pare cumva neterminată. Nu am revenit niciodată asupra ei. Textul în sine e slab şi nu îi sesizez nici o justificare astăzi, în afară poate de delirul emoţional al celor dintîi săptămîni post-ceauşiste. Personajul principal, un scriitor marginal, trăieşte toate transformările socio-economice şi politice ale României (de după căderea lui Ceauşescu) într-o stare de isterie latentă, receptînd fiecare schimbare ca pe o traumă ireversibilă. Chiar dacă nu se arată conştient de acest lucru şi nimic nu îi produce revelaţii evidente, şocurile protagonistului derivă dintr-un sentiment obscur, subliminal, că revolta anticomunistă ar putea fi, treptat, confiscată. Detaliul nu este, desigur, lipsit de interes. Din nefericire, la analiza de detaliu, narațiunea îşi pierde din intensitate. Situaţiile descrise sînt cumplit de reale, iar personajele politice poartă înseşi numele lor. Totuși, a fost un construct epic nou pentru mine atunci, produs neaşteptat al proaspăt dobînditei libertăţi de expresie, chiar dacă ratat la nivelul realizării estetice. Probabil că îl voi distruge cîndva fără remuşcări.
Subliniez însă că documentul are valoare testimonială pentru cititorul prezentului, lucru pe care nu l-aș fi intuit în clipa redactării povestirii. Pentru edificare, includ aici un mic fragment din introspecția personajului-scriitor: „Am cumpărat ieri salam, după ce am aşteptat, peste o oră, la un rînd terifiant, format la băcănia din colţ. Nu mi-a plăcut salamul niciodată, dar deoarece, pentru prima dată în viaţa mea adultă, el se găsea la discreţie (în pofida cozii învălmăşite ameninţător!), am zis că devenea o chestiune de supravieţuire faptul de a-mi procura şi eu un baton. L-am strîns cu evlavie la piept, în epilogul unor îmbrînceli consecvente, şi l-am dus triumfător acasă. S-a mîncat din el, dar nu semnificativ. Trei sferturi au rămas intacte. Adesea, deschideam frigiderul pentru privi restul prăzii îndelung, ca pe un trofeu. Curînd am dat peste un alt rînd şerpuitor. Tot la salam. M-am aşezat conştiincios la coadă. Era obligatoriu să dau curs impulsului darwinian al supraviețuitorului, impuls trezit abrupt în forul meu interior. Trebuia să rezist în lumea ce învia zilnic din propria-i cenuşă. În plus, nu voiam să rezist oricum, ci aidoma unui leu în sezonul secetos. Făcînd depozite monstruoase de carne. În fine, în cazul meu, de salam...”.
Continuă naratorul: „Mi-am cumpărat, plin de solemnitate, două batoane. Întrucît acasă produsul încă domina, prin miros şi prezenţă fizică, celelalte (e drept, puţine!) alimente refrigerate, am apelat la un vechi truc ceauşist. Congelarea. Dacă doream să păstrez minunea salamieră în bîrlog cît mai mult timp, evitînd astfel eventualele crize viitoare de piaţă, aveam sarcina să redescopăr valorile culturale ale istoriei apuse. Congelatorul a reprezentat pentru români, în anii ’80, un mod de viaţă. Nu s-ar fi putut crede dintr-odată, cu aroganţă occidentală, că respectiva religie a congelării răposase. La rigoare, ar fi trebuit să o reinventăm. Cu toate eforturile mele însă, pe măsură ce cozile la salam se înmulţeau, iar batoanele umpleau constant galantarele, am înţeles că varianta congelatorului, oricît de plină de virtuţi şi tradiţie, rămînea esenţialmente o soluţie temporară. Magazinele debordînd, pentru totdeauna, de salam: iată soluția absolută, alfa şi omega! Înăuntrul lor, al alimentarelor mirosind a usturoi şi strălucind de untură, puteam striga toți, în cor, „Evrika!“. Or, pentru permanentizarea sublimei imagini, era imperios necesar să se declanșeze o acțiune majoră, la nivel macrosistemic. Aşa mi-a venit ideea să-l votez, în mai, pe Ion Iliescu. Numai un gigantic bărbat de stat ar fi reuşit să conserve nealterată marea opintire colectivă de supravieţuire prin salam. Între Iliescu şi salam, neuronii mei înfometaţi de logică superioară ţeseau complicate filiaţii şi rezonanţe simbolice... Am făcut, brusc, o indigestie severă. Cu capul aplecat peste vasul toaletei, am jurat să nu mă mai ating de salam în vecii vecilor. Am hotărît să nu-l mai votez nici pe Iliescu – ajuns în mintea mea, pe neașteptate, un duşman personal. I-am găsit chiar un nume preşedintelui emanat, nume ce mi-a alinat, parţial, convulsiile abdominale: Uzurpatorul. Uzurpatorul perfid al unei porunci ceauşiste primordiale: porunca alimentaţiei raţionale”.
Ce vă spuneam? Deși mort din punct de vedere artistic, avem aici un document istoric. Mărturie pentru generațiile viitoare! Și ce nume profetic are personajul din umbră: Uzurpatorul! Ca tine de inventivă, junețe (bobocule), mai rar cineva!
