Am scris deseori despre evoluțiile din deceniile de după Revoluție, care au fost probabil cele mai rapide din istoria noastră și mult peste percepțiile și nemulțumirile generale și de fiecare etapă ale oamenilor. Cifrele economice pot demonstra în mod categoric acest lucru. La fel și amintirile corecte. Unde eram și unde am ajuns. Probabil că dacă în anii ’80 ar fi apărut un hipermarket încărcat și colorat cu mărfurile de astăzi, vizitatorii ar fi crezut că au înnebunit sau că visează. Așa ceva nu exista nici măcar în imaginația noastră.
Acestea fiind zise, nu pot să nu remarc totuși că, în unele privințe cît se poate de importante, continuăm să ne confruntăm cu o înapoiere pe care îndrăznesc să spun că nici măcar toți nemulțumiții de care aminteam nu o cunosc și nu o percep în întreaga ei dimensiune. Pentru că, lîngă problemele cu adevărat serioase, unele nemulțumiri sau supărări pe motive de genul că s-a mărit cota de autorizații pentru împușcarea urșilor, că încă e voie să ții un cîine legat în lanț, că fermele zootehnice cu vaci provoacă schimbări climatice, că bacalaureatul ar fi devenit o formă de tortură medievală, că acceleratoarele de particule din Elveția ar putea crea găuri negre, că extragerea gazelor de șist poate provoca seisme par de-a dreptul caraghioase, dacă nu cumva create artificial sau promovate de indivizi care n-au alte griji. Sigur, e dreptul fiecăruia să fie nemulțumit de ce vrea el.
Dar să revin la dificultăți care mi se par mie importante. Despre unele, destui locuitori ai orașelor mari n-au nici măcar idee. De exemplu, veșnica problemă a apei. Aproape un sfert din populația României nu e legată nici astăzi la o rețea de apă curentă. Chiar și dintre cei racordați, mulți nu primesc apa decît cu program, din cauza proastei dimensionări a nevoilor de consum. O treime dintre locuitorii țării nu au canalizare. Dintre rețelele de canalizare construite în ultimii ani, de regulă din fonduri europene, 40% nu funcționează pentru că nu au fost construite și stații de epurare a apelor uzate. De altfel, pînă în urmă cu nu mulți ani nici Bucureștiul n-a avut o asemenea stație. Totul se deversa în Dîmbovița. Construirea rețelelor de canalizare a stricat nenumărate drumuri prin sate care, cu chiu, cu vai, abia fuseseră asfaltate. Și de multe ori, cum spuneam, canalizările acestea nu sînt funcționale și nici nu e clar dacă și cînd vor fi.
La țară, oamenii folosesc încă în proporții rușinos de mari „buda” din curte (aproape trei milioane dintre locuitorii României). În anii ’90, prin sate izolate de munte încă erau destule situații în care gospodării întregi nu avea nici măcar acea biată construcție de lemn din spatele casei. Fie vară, fie iarnă, „buda” era pur și simplu în pădure.
Despre rețelele de gaze nu mai vorbesc. Ele sînt și astăzi doar apanajul unor localități privilegiate. În foarte multe sate, pentru încălzire se folosesc doar lemne. Tot codrul vine românului în ajutor. De asemenea, curentul electric se oprește destul de des la țară. Cam la fel cum se oprea în București și-n marile orașe în anii ’80. Aparatele electrice riscă să se tot strice din cauza deselor opriri, porniri și variații de tensiune. Puțini sînt cei care-și permit și au prevederea de a-și cumpăra stabilizatoare sau generatoare de curent. Necazurile acestea sînt cauzate tot de proaste dimensionări ale rețelelor în raport cu consumul sau de furtuni care perturbă instalațiile vechi, în care nu s-a mai investit nimic în ultimele decenii.
O altă lipsă în sate mai mici sau mai mari pe care, uneori, orășenii nici n-o bănuiesc (deși unii și-o amintesc din proprie experiență, tot de prin anii ’80) e cea a pîinii. Lanțurile de magazine moderne pe care le vedem cînd circulăm cu mașina prin țară și în care se găsește aproape orice nu sînt și oriunde. Au fost construite în zone cu vad, pe șosele mai importante. N-au ajuns în multele locuri depărtate și izolate. Acolo, pîinea noastră cea de toate zilele nu se găsește decît în anumite zile. Localnicii sînt obișnuiți și știu să se adapteze dar e o adaptare de nevoie, în sărăcie.
Un alt fenomen care se petrece frecvent la țară e refuzul vînzătorilor de a pune la dispoziția clienților POS-ul pentru folosirea cardului. Dacă n-ai bani cash, nu poți cumpăra nimic, deși există o lege care-i obligă pe toți comercianții să faciliteze plata cu cardul. E bineînțeles o rea-voință interesată, pentru că, în asemenea cazuri, rar vei primi și bon fiscal pentru plata cash.
Să zicem că plata electronică e o invenție modernă deși foarte la îndemînă azi pentru toată lumea. Dar rețelele de apă și canalizare sînt sisteme pe care le foloseau și romanii. Și dacă la începutul articolului am folosit cuvîntul înapoiere, îmi dau seama că de fapt nu putem pretinde că sîntem înapoiați cu două mii de ani. Concluzia ar fi că... așa sîntem noi. Cu toate condițiile, banii și investițiile europene, în anumite domenii (de-a dreptul esențiale, după cum se vede) avem o rezistență atavică la civilizare. Un fel de vocație de nealterat. Romanii considerau că tot ce se afla la nord de Dunăre era teritoriu barbar. Dar tot la nord de Dunăre sînt astăzi Germania și multe alte țări civilizate. Cu noi cum rămîne?
