Într-o lume tehnologizată, algoritmii rețelelor mele sociale au luat-o razna. Atunci cînd vreau să caut vremea în orașul Călărași, prognoza îmi arată soare în Bărăgan, nu ploaie pe dealurile noastre. Cînd vreau să comand o carte, curierul virtual se împiedică de Dunăre și îmi cere codul poștal al unui județ pe care nu l-am văzut.
Și totuși, harta digitală refuză să treacă Prutul… Pentru mine, Călărași nu are legătură cu Dunărea sau cu Bărăganul românesc, dar cu ai Moldovei codri, cu gustul plăcintelor de acasă și cu ritmul unui orășel unde toată lumea se cunoaște. De fapt, matricea copilăriei mele se află într-un sat din Călărași, însă îmi amintesc cît de măreț era orașul pe cînd îl vizitam cu părinții. Clădirile înalte, infrastructura sinuoasă, magazinele diferite făceau parte din universul meu pudic, în care spațiul citadin era locul unde doream să-mi petrec restul vieții. Aveam convingerea că există un singur Călărași pe lume, central și incontestabil.
Totuși, prima fisură privind această viziune personală a apărut mai tîrziu. Am aflat că în România există aceeași denumire de oraș, departe de noi și cu o realitate paralelă: mai mulți locuitori, apropierea de Dunăre și o denumire teritorial-administrativă diferită. Dacă, în România, Călărași este un județ cu multe localități și comune, la noi regiunea este numită raion, acesta fiind unul dintre faptele care demonstrează diferența dintre regiuni.
Cum am aflat că în România există un oraș cu aceeași denumire precum cel din Republica Moldova? Ei bine, participînd la un proiect în regiunea Banat, la întrebarea „Unde locuiești?”, mi s-a răspuns scurt: „Călărași”. De aceea, m-am bucurat sincer că „am găsit pe cineva de pe meleagurile noastre”, deoarece îmi puteam aplana dorul de familie, care se afla la peste 700 de kilometri de mine. Ulterior, continuînd discuția, răspunsul a fost prelungit de amintiri nostalgice. Interlocutorul mi-a povestit despre cinematograful „Flacăra“ și eroii copilăriei (corsari, indieni, cowboy și alții), librăria de cărți a lui Nea Nicu, așteptarea periodică a ziarului Sportul, plaja de peste Borcea și despre restaurantul „Pescăruș“, unde îl învăluia mirosul prăjiturilor delicioase ori de cîte ori revenea acasă. Ce absurditate! Orașul meu n-avea nici o legătură cu ce auzeam. Amintirile mele sînt legate de Casa de Cultură, unde veneau oameni din toate satele raionului, de biblioteca publică, de unde împrumutam cărți în gimnaziu, de stadionul central, unde alergam în fiecare seară și de piața orașului, unde veneam cu regularitate.
Prin urmare, misterul s-a spulberat, iar eu mi-am confirmat că o denumire poate induce multă confuzie. De asemenea, privind critic, cîte persoane au același nume ca și mine? Probabil zeci sau cîteva mii, însă nimeni nu are aceeași traiectorie în viață, gînd relevant și în contextul „marii” mele descoperiri. Mai tîrziu, am fost plăcut surprinsă că raionul din care provin are 26 de localități cu nume similare ca și în România, printre care Frumoasa, Hîrjauca, Leordoaia, Mîndra, Novaci. Iată cum neștiința m-a determinat să aflu mai mult!
De atunci, a trecut ceva timp, iar în curînd mă pregătesc să schimb din nou harta. Urmează să studiez la Cluj, un oraș dinamic, cu oameni diferiți și locuri pe care doresc să le vizitez încă din clasa a IX-a. Scriind aceste rînduri, simt o apreciere profundă pentru orașul meu. E firesc! Ne atașăm emoțional de locurile în care am crescut, dar, mai mult de atît, de spațiile unde se află familia noastră. Dacă ea nu va mai fi aici, probabil „acasă” va fi în altă parte, așa cum e pentru fiecare om – fie că e din Chișinău, Iași, București sau Oradea.
De fiecare dată cînd le povestesc prietenilor despre orașul meu, simt că îl port în suflet, indiferent de distanță. Obișnuiesc să le povestesc despre fagul de 200 de ani din Buda, stejarul de circa 280 de ani din Bahmut, platanul de peste 400 de ani din Păulești. Le spun că avem patru mănăstiri poziționate în formă de cruce, că avem cea mai veche biserică din lemn din țară și că se află în Horodiște. Mai mult, le spun despre biserica din Oricova – cea mai mică din Republica Moldova și România, cu doar 16 m2, fiindcă sînt bucuroasă că aparțin unui loc mic, dar cu o istorie bogată.
În final, iată că prima mea dilemă s-a soluționat: nu telefonul avea o dublă viziune asupra lumii, ci eu, cea care nu știam adevărul. Cît despre cea de-a doua etapă care mă așteaptă la Cluj? Plec fiindcă vreau să văd o altă perspectivă a lumii, să mă dezvolt, să călătoresc, dar fără teama de a mă rătăci. Mă refer la „rătăcirea sufletească”, deoarece rădăcinile nu se pierd la cîteva sute de kilometri distanță. Ele rămîn acolo unde ai învățat ce înseamnă acasă.
Nadea Revenco vine din Republica Moldova la Cluj-Napoca unde va fi din această toamnă studentă la Facultatea de Științe Politice, Administrative și ale Comunicării din cadrul Universității „Babeș-Bolyai“.
Foto: Călărași, Republica Moldova
