Evia este cea mai mare insulă importantă care le-a mai rămas grecilor cu adevărat. Thasos a fost cucerit, cumpărat, revendicat și traficat de români, chiar dacă a aparținut pentru scurt timp bulgarilor (îmi dau seama de frustrarea lor acum, pentru că au pierdut micul lor litoral egeean, dar și cele două insule mari din zonă, Thasos și Samotracia, care s-ar extinde și spre insula vecină, Samotracia). Dar nu au fost dacii cei mai drepți și curajoși dintre traci? Corfu a fost al englezilor, care se întorc masiv vară de vară, pentru a-l bea. Zakynthos are statut internațional, iar Santorini nu mai are mult pînă cînd se va scufunda în mare, ca urmare a turismului intensiv, în ciuda reglementărilor stricte de acostare. Skyathos a devenit noua modă a oamenilor cu mulți bani, iar grecii nu au. Haaland are. Kephalonia și Lefkada sînt prea departe și, oricum, turiștii inițiați și curioși ajung și acolo, căci știu că Insulele Ionice sînt minunate. Așa că grecilor le-a mai rămas Evia, unde am ajuns și noi în această vară. Într-o sîmbătă dimineața, după ce ne-am decis să fentăm mîrșavul vînt Meltemi, care mătura întreaga coastă de est a insulei și făcea imposibilă activitatea estivală, am mers spre plaja din Eretria, pe coasta occidentală. Pe șosea, sute de mașini cu numere autohtone, probabil din Atena, se înșirau cuminți spre locurile de cazare sau casele lor de vacanță. Cît de minunat trebuie să fie să-ți petreci week-end-urile în Evia, mergînd pe autostradă numai vreo 70 de kilometri!
Înainte de a ajunge (și) aici, un prieten îmi spunea că pe această insulă sînt locuri și taverne unde nu te poți înțelege în limba engleză cu grecii, pentru că localnicii nu ar avea nevoie să o învețe. Turiștii sînt tot greci, de ce s-ar obosi? Și a avut parțial dreptate, au fost destule cazuri în care am improvizat, am arătat cu degetul spre felul de mîncare dorit. Au fost situații cînd meniul era numai în limba greacă. Amuzantă a fost oprirea noastră în mica stațiune montană Stemi Dirifios, foarte cochetă și răcoroasă. Am eșuat la o terasă tip cofetărie, ținută de un cuplu de greci veterani, pe la 70 de ani. El, bine albit, dar cu o demnitate senatorială, servea, iar ea pregătea prăjiturile. Nici unul nu cunoștea foarte multe cuvinte în limba engleză, dar nici noi nu am fost foarte mofturoși, iar prăjiturile pe care ni le-a adus au fost divine. Ne-a adus și patru pahare și o sticlă cu apă rece și ne-a îndemnat să o umplem direct din izvorul care era captat sub forma unei cișmele la numai trei metri. O incredibilă apă plată de munte! Am plătit doar vreo 25 de euro pentru patru persoane. Cînd am intrat în local pentru a plăti cu cardul am observat expuse tot felul de produse tradiționale, printre care și sticluțe care costau numai 4 euro, pe care era scris ceva în greacă. L-am întrebat pe senator, care a dat din cap, a zis ceva în elină, iar apoi a apelat la ajutorul unui cuplu grec anglofon, care tocmai intrase pentru a cumpăra prăjituri la pachet. Ambii m-au informat că era vorba despre un amestec de miere cu un lichior local și că e suficient să beau „a little bit and afterwords you can go to bed”. Naivii de ei, îmi subestimau grav capacitatea de a rezista la alcool, dar m-au convins să cumpăr două sticluțe care s-au dovedit slab alcoolizate. Trebuie încurajată producția tradițională locală.
Insula fiind frecventată în mod special de greci, mai ales de cei din aglomerarea urbană ateniană, unde trăiește cam un sfert din toată populația Greciei, în mod direct acest aspect se reflectă asupra prețurilor care, cu excepția motorinei și benzinei (care au același preț ca la noi), sînt cu 25-30% mai mici decît în insulele turistice, unde e afluxul mare de turiști internaționali, cu bani (iar la acest capitol pot fi incluși și românii care ajung în Grecia – cei cu mai puțini bani preferă mîncarea din Bulgaria). Am avut ocazia să testez această realitate la toate tavernele unde am mîncat. Mesele pentru patru persoane nu au depășit niciodată 70-75 de euro. În schimb, la Veliko Tîrnovo, unde ne-am oprit la întoarcere, faimosul orășel turistic bulgăresc, care după Grecia mi-a produs o impresie mai degrabă deprimantă (prefer Sinaia – nu am înțeles deloc inițiativa autorităților locale din Veliko de a scoate pubelele de gunoi în fața blocurilor, pe străzile și bulevardul principal, cînd mai logic era să le instaleze în curțile interioare), am depășit baremul de o sută de euro (repet, pentru patru persoane).
Prima evidență – o săptămînă este mult prea puțin pentru a descoperi chiar și parțial o insulă atît de mare, cea de-a doua după Creta ca suprafață. A doua evidență – berea Alfa este mult mai bună decît celebra bere Mythos, pe care grecii o exportă și în România. A treia evidență – pînă să plecăm din portul Kymi, trei pompieri și doi piloți de elicopter își pierduseră viața luptînd cu incendiile. A patra – inteligentul premier grec Kyriakos Mitsotakis s-a întreținut videotelefonic în ziua de 28 iulie cu regizorul Christopher Nolan, mulțumindu-i pentru cele patru-cinci miliarde de euro în plus care vor ajunge în bugetul Greciei ca urmare a filmului său. Glumesc, conversația a fost mult mai serioasă, dar efectele sînt probabil cele enunțate mai sus. Iar Mitsotakis probabil că nu va sparge banii pe pensii și alocații, ci va mai rambursa o bucățică din datoriile imense ale Greciei, așa cum a mai făcut.
De-a lungul întregului meu voiaj în Evia, pe toate plajele pe care le-am vizitat, fie că erau unele semisălbatice precum Paralia Metochiou, Thapsa sau Tsilaro sau cele organizate, precum Eretria sau Kalamos (este mereu nevoie să alternezi cele două perspective, avînd în vedere preferințele noastre mixte, am vrea să stăm și pe șezlong, la umbră, să comandăm și să mîncăm la o tavernă, dar, în același timp, ni se par interesante și experiențele pe plajele sălbatice și, har Domnului, Grecia are mii, unde ești nevoit să-ți cari/instalezi totul, dar te bucuri de intimitate, nu ca la Eforie Nord sau Mamaia, unde mii de oameni se luptă pentru un metru pătrat de apă), am avut asupra mea volumul lui Cédric Gras Saisons du voyage. O lectură atipică, dar în care se dezvoltă o filosofie a călătoriei. Exact ceea ce aveam nevoie chiar dacă cu greu am reușit să termin cartea. Îi invidiez profund pe cei care reușesc să citească patru-cinci cărți într-o săptămînă de Grecia. Nu cască gura ca mine.
Am verificat o informație istorică, pe care mi-o aduceam aminte vag, din adolescența mea de pasionat de istorie, orice fel de istorie. Evia purtase numele de Eubeea și a fost cucerită de cruciații rătăciți ai celei de-a IV-a Cruciade, care în loc să ajungă în Țara Sfîntă eșuase în Imperiul Bizantin, cucerind chiar capitala lui, Constantinopolul. Dintr-o altă perspectivă, nu a fost cea mai benefică cruciadă pentru nobilii occidentali îmbarcați în ea? Să nu uităm că aceștia investeau sume impresionante în aceste întreprinderi, iar uneori se gîndeau și la profit. În loc să trăiască și să moară în aridele și periculoasele deșerturi arabe ale Palestinei, unii au ajuns să domnească peste mirifice insule egeene sau ionice, cum a fost cazul Eviei, din 1204. Controlul ei a fost preluat de nobili lombarzi și împărțită în trei baronate, care însă nu au putut rezista presiunii venețienilor, care au preluat controlul ei. Capitala insulei se numea Negroponte (actuala Chalchida). Ce informații încîntătoare – Bonifaciu de Montferrat (regele cruciat al Salonicului) a acordat Evia ca feudă unui număr de trei baroni lombarzi, originari din Verona: Ravano dalle Carceri, Giberto da Verona și Pecoraro da Mercatale. Aceștia și-au împărțit insula în mod simplu – unul în nord, altul în centru și ultimul în sud. Parcurgînd cu mașina serpentinele din centru spre sud, mă gîndeam că singura modalitate de comunicare valabilă între acești feudali rămînea cea pe calea apei, fiind mult mai ușor să navighezi dintr-un punct al insulei spre altul decît să o iei per pedes apostolorum, peste dealuri și munți, să traversezi văile împădurite, ravene ascuțite, pîrîuri vesele. Nobilii lombarzi au construit multe cetăți și fortărețe, dar nici una nu a avut importanța lui Castello Rosso, de lîngă orașelul-port Karystos. Ce n-aș fi dat să fiu și eu unul dintre acei baroni eșuați în Evia! Să am plajele mele senioriale, livezile mele cu măslini, podgorii parfumate sau taverne. În 1470, Negroponte a fost asediat și cucerit de otomani. Îi apreciez pe venețieni pentru lupta lor antiotomană în toate insulele Greciei.
Îmi pare terbil de rău că am parcurs o jumătate de insulă, am condus o oră și jumătate doar pentru a mă afla sub zidurile lui Castello Rosso pentru a vedea că era închis, supus unor lucrări ample de reabilitare, în urma derulării unui proiect european. Ce ghinion! Dar nu am avut prea mult timp să îmi rumeg eșecul, căci puternicul vînt Meltemi era cît pe ce să ne ia pe sus și să ne azvîrle în rada portului. Castelul a fost ridicat la 340 de metri altitudine și domină întreaga panoramă pe zeci de kilometri. Lombarzii i-au pus fundația în perioada 1205-1214, dar venețienii l-au cumpărat și extins mult, dotîndu-l inclusiv cu cisterne de apă, pentru a putea rezista asediilor. După 1470, otomanii au păstrat și extins cetatea, adăugînd băi turcești. Garnizoana otomană a rezistat în acest punct strategic pînă în 1833, fiind printre ultimele puncte din Grecia modernă părăsite de turci (războiul de independență a izbucnit în 1821 și s-a terminat în 1829). Castelul fiind închis, iar Meltemi-ul neprietenos, am coborît în orășelul Karystos, unde o altă fortăreață venețiană era închisă cu lacătul. La miezul zilei, orașul era gata să-și înceapă siesta. Dacă tavernele erau deschise, în schimb celelalte magazine erau închise. Erau puțini turiști. În centru am remarcat monumentul memorial dedicat eroilor orășelului morți în luptele grecilor dintre 1912-1922. Practici, ei au unificat/simplificat cele patru războaie consecutive în care a fost implicat Regatul elen în această perioadă cumplită: două războaie balcanice (cînd grecii au luptat împotriva Imperiului Otoman și apoi a Bulgariei), războiul împotriva Puterilor Centrale și, la final, împotriva Turciei kemaliste. Un alt monument îi comemora pe cei morți în cel de-al doilea război mondial. Pînă în 1944. Nici o referire la războiul civil.
Călătoria noastră în Evia ne-a oferit imaginea unei alte Grecii și nu îmi pare deloc rău că am vizitat-o, mai ales pentru că mi-am întîlnit conaționalii atît de rar. O pauză de la România este mai mult decît necesară. Admirația mea s-a îndreptat spre cei 44 de pompieri români și cele 11 echipamente prezente în Attica, luptînd împotriva incendiilor. Avea dreptate Cédric Gras: „Destinațiile noastre spun multe despre sufletele noastre” – citat care trebuie coroborat cu „Turistul redevine călător doar atunci cînd abandonează turul, cînd nu mai urmează circuitele revistelor din sălile de așteptare, postările de pe rețele de socializare sau marea escrocherie a biletelor la preț redus. Doar după ce ai depășit sevrajul acesta, poți să te îndrepți către teritoriile virgine de publicitate, eliberate de repere”.
Codruț Constantinescu este istoric și consilier pentru afaceri europene la Prefectura Prahova. Cea mai recentă carte publicată: Palatele Prefecturilor României Mari (Editura Atom, 2026).
Credit foto Evia: Wikimedia Commons
