Sensul etimologic al democrației este înșelător. Sintagma „puterea poporului” este folosită cu înțelesuri diferite: democrația populară, democrația totalitară (se spune că există și așa ceva), democrația referendară, democrația participativă, democrația reprezentativă, democrația liberală, democrația iliberală și, nu în ultimul rînd, democrația constituțională. În toate aceste tipuri de democrație se afirmă că puterea aparține poporului, dar unele dintre acestea sînt organizate ca regimuri politice opresive, autoritare, dictatoriale sau totalitare. Clamată de demagogi și de populiști din toate zările, de mai bine de două milenii, puterea poporului a fost deturnată de multe ori, fiind golită de conținut.
A fost și este firească întrebarea: cum se poate apăra poporul de propria putere, prin deturnarea căreia este lipsit de putere?
Liberalismul clasic a formulat mai întîi întrebarea. Cum se știe, formularea corectă a interogației deschide calea către un răspuns pertinent, coerent și credibil. Liberalismul clasic a unit în teoria democrației constituționale două concepții care păreau antagonice, democrația și domnia legii (statul de drept), pentru a fundamenta ansamblul instituțional prin care poporul să se poată apăra de propria putere și să împiedice pierderea ei în folosul populiștilor și demagogilor. Deși a fost elaborată în mișcarea de idei a liberalismului clasic, această teorie politică se exprimă mai puțin echivoc în denumirea „democrație constituțională” decît în aceea de „democrație liberală”, ținînd seama că termenul „liberal” a fost și a devenit din ce în ce mai confuz.
Mai întîi, în teoria și practica democrației constituționale, poporul a încetat să mai fie o masă amorfă, supusă voinței liderilor. Desfășurată multe milenii ca relație între mase și lideri, istoria oferă un arsenal amplu de metode și procedee prin care poporul este lipsit de propria putere în folosul liderilor. Premisa schimbării acestui mod de desfășurare a istoriei a fost redefinirea poporului, pentru a fi înțeles ca o comunitate de persoane, în sfera privată, respectiv ca o comunitate de cetățeni, în sfera publică. Fără a se îndepărta de sensul său etimologic, termenul democrație a fost reconfigurat prin deplasarea centrului de greutate către membrii comunității, priviți ca persoane și cetățeni, și către raporturile de asociere (politice, economice, culturale) care alcătuiesc structura de rezistență împotriva concentrării și centralizării puterii, pentru apărarea demnității, libertății și siguranței persoanei.
Nu este întîmplător că, în România, în Europa și în lume, s-a declanșat de cîteva decenii un asalt ideologic furibund pentru a discredita calitățile individului de persoană și de cetățean, astfel încît poporul să redevină o masă amorfă, modelată de noi dictatori.
În al doilea rînd, pentru a păstra înțelegerea poporului ca o comunitate de persoane și de cetățeni, a fost nevoie de o elaborare teoretică și de o construcție instituțională care să împiedice concentrarea și centralizarea puterii, în primul rînd a puterii politice. Principiul separației și cooperării loiale dintre puterile statului, pluralismul, libertatea de exprimare, existența partidelor politice, sistemele și procedurile electorale, supremația Constituției și controlul constituționalității legilor sînt elemente care definesc statul de drept și prin care poporul se poate apăra împotriva propriei puteri, pentru a o păstra și pentru a o putea exercita într-un mod rațional și eficient. Dacă în Anglia s-a spus că regele domnește, dar nu guvernează, eficiența practică a acestei reguli a fost posibilă prin construirea ansamblului instituțional al statului de drept (al domniei legii). Parafrazînd, se poate spune că poporul domnește, dar nu guvernează tocmai pentru a nu-și pierde puterea.
Toate aceste elemente care definesc statul de drept sînt ținta atacurilor populiștilor și demagogilor din Lumea Liberă și a ofensivei propagandistice declanșate de regimurile politice autoritare, indiferent de temeiul lor ideologic sau religios. Campania de discreditare, de fragmentare și de demolare a partidelor politice este din ce în ce mai intensă, dirijată de agenți de influență chiar din țările în care funcționează regimul politic al democrației constituționale. Regretabil este că, involuntar, mulți jurnaliști, comentatori, politologi și sociologi, care cred în valorile acestui regim politic, contribuie prin limbaj și retorică, prin înlocuirea polemicii cu pamfletul la discreditarea partidelor politice.
Recent, a circulat pe rețelele sociale o așa-zisă propunere de reformare a sistemului politic din România. S-a afirmat că o guvernare dictatorială ar fi mult mai eficientă decît exercitarea puterii prin intermediul partidelor politice și al instituțiilor constituționale. În mod periodic, prin referendum, poporul ar putea schimba dictatorul, dacă acesta nu ar respecta mandatul încredințat. Un asemenea argument a fost dezvoltat în perioada interbelică pentru a justifica regimurile politice totalitare. Iluzia că poporul își poate păstra puterea prin referendum a fost plătită scump de întreaga lume în al Doilea Război Mondial. Democrația referendară este și astăzi o iluzie la fel de periculoasă ca și în perioada interbelică. Renunțarea la ansamblul instituțional de împărțire a puterii politice, de echilibru prin control reciproc și cooperare între autoritățile care o exercită deschide calea către dictatură. Pe această cale, poporul nu-și redobîndește puterea. Dimpotrivă, sînt înlăturate toate metodele și procedurile prin care poporul se poate apăra de propria putere, astfel încît să nu și-o piardă în folosul dictatorilor.
Bolile democrației constituționale sînt reale, dar bolnavul nu poate fi vindecat prin uciderea lui, ci prin leacurile potrivite pentru a-și redobîndi sănătatea. Iar în acest regim politic democrația nu trebuie să fie contrapusă statului de drept și nici invers.
Valeriu Stoica este avocat și profesor de drept civil la Facultatea de Drept a Universității din București.
