De cîteva zile citesc despre revolta liceenilor francezi. Dar, pe măsură ce citesc, am impresia că aflu tot mai puține lucruri despre Franța și tot mai multe despre cei care scriu despre ea. Pentru unii, incendiile, vitrinele sparte și confruntările cu poliția au o explicație limpede: imigrația. Pentru alții, explicația este sărăcia. Alții văd în spatele lor extrema-stînga, generația TikTok, islamismul, eșecul multiculturalismului sau, dimpotrivă, eșecul unui stat care a abandonat școala publică.
Frumos la realitate este că are prostul obicei de a nu încăpea în explicațiile noastre. Și, iată, avem un caz-școală.
Mișcarea a pornit de la un liceu din Créteil, unde elevii și profesorii reclamau lucruri cît se poate de puțin spectaculoase: posturi neocupate, profesori care nu sînt înlocuiți, personal insuficient. S-au adăugat clasele aglomerate, clădirile degradate, orarele și presiunea Parcoursup. În mai puțin de două săptămîni, protestul a cuprins peste o mie de licee. Apoi au apărut violențele. Incendieri, distrugeri, confruntări cu forțele de ordine, mii de arestări. Nu mai poți numi liniștit toate acestea „protest al liceenilor”, după cum nu poți șterge revendicările inițiale fiindcă unii au dat foc unei clădiri.
Ceea ce mă interesează însă este viteza cu care noi, privind de aici, știm deja cine sînt vinovații. Am citit comentarii în care violențele sînt atribuite fără ezitare „tinerilor islamiști”, „imigranților africani” sau unei generații care urăște civilizația occidentală. Numai că, deocamdată, datele disponibile nu permit asemenea certitudini. Ministrul francez de Interne spune că 85% din cei reținuți într-una dintre zile erau minori și că cei mai mulți erau liceeni. Mișcarea a ajuns, între timp, și în licee privilegiate, unde elevii protestează tocmai din solidaritate cu școlile mai sărace.
Asta nu transformă însă violența în opinie politică. Un cocktail Molotov nu devine mai legitim pentru că profesorul de matematică lipsește de trei luni, după cum un adolescent rănit de poliție nu devine irelevant pentru că alți adolescenți au incendiat mașini. Două realități pot fi adevărate în același timp. Pare o propoziție banală. În spațiul public de azi este aproape revoluționară.
Poate de aceea cazul francez ar merita discutat și la școală. Nu ca lecție despre Franța, ci ca lecție despre citirea lumii. Să luăm zece postări, cinci articole și comunicatele oficiale și să vedem cum același eveniment devine zece povești diferite. Ce este fapt? Ce este interpretare? Ce știm despre cei arestați și ce presupunem? Cînd trecem de la protestele au început în suburbii cu populație imigrantă la imigranții au provocat protestele? Cine are interesul să facă această trecere?
Asta înseamnă, în fond, educația media despre care vorbim atît de mult. Nu să găsim repede sursa „corectă”, ci să suportăm pentru o vreme disconfortul unei realități care nu confirmă integral nici una dintre tabere.
Un sondaj făcut în plină criză spune ceva interesant: 62% din francezi consideră mobilizarea liceenilor justificată, dar 61% cred că LFI (La France Insoumise, acea Franță nesupusă, radicală) nu are ce căuta în ea. Cu alte cuvinte, oamenii par încă în stare să despartă două lucruri pe care discursul politic încearcă să le lipească.
Este lecția franceză care ne-ar folosi și nouă: nu orice realitate complicată trebuie redusă imediat la dușmanul nostru preferat. Uneori, înainte să știm cine e de vină, ar trebui să aflăm ce s-a întîmplat.
Horia Corcheș este scriitor și profesor de limba și literatura română. Cea mai recentă carte publicată: O rochiță galbenă, ca o lămîie bine coaptă, Editura Polirom, 2022.
