Times New Roman sugera zilele trecute că nominalizarea lui Gheorghe Hagi pentru postul de premier ar fi o soluție care ar rezolva măcar o problemă. Aceea a Naționalei de fotbal, aflată zilele astea în zodia penibilului. Președintele pare însă apatic cînd vine vorba de sentimentele microbiștilor și a ignorat sfatul. Așa că Naționala a mai încasat o înfrîngere, chiar în ziua în care președintele a anunțat noul candidat.
Prin nominalizarea lui Luca Niculescu, șeful statului a mai dat un șut partidelor pe care le disprețuiește cu atîta patimă încît ne putem întreba foarte serios ce i-or fi făcut. Pentru că, dincolo de amenințările AUR cu suspendarea și ceva hărțuieli principiale cu foștii colegi din partidul pe care chiar el l-a fondat, șeful statului a avut numai de profitat. O alianță de partide și organizații civice l-a sprijinit pentru a ajunge primar la București, o alianță și mai mare s-a pus ad-hoc în spatele lui în turul al doilea al prezidențialelor.
Fost jurnalist, trecut în diplomație, Luca Niculescu a acceptat nominalizarea, însă este probabil conștient că, odată cu funcția, nu vine și puterea. Putem presupune că a contat foarte mult capacitatea sa dovedită de a lucra calm pentru construirea de consensuri. Aducerea României în pragul OCDE e un merit care nu îi poate fi negat, iar succesul demersului depinde acum de –surpriză – politicieni. Nu români, ci americani. Zilele astea sîntem parteneri strategici doar cîteodată. Sau, cum scriam săptămîna trecută, la cîte un șmen mic și pe alocuri ilegal.
Tot de politicieni, români în acest caz, depinde și soarta prezumtivului cabinet Niculescu. Oricît va încerca premierul-în-așteptare să ne convingă că deciziile în viitorul guvern îi vor aparține, ele vor fi, de fapt, ale partidelor care ar accepta să alcătuiască o majoritate. Vom avea o pseudo-tehnocrație în care toate bunele intenții ale premierului vor fi înecate cinic una cîte una sub pretexte care mai de care mai ridicol. Premierul Luca Niculescu va fi folosit o vreme, apoi abandonat și trimis să se justifice oricui va avea vreme să îl asculte. Am mai văzut asta.
E neclar de ce președintele a refuzat nominalizarea unui premier de la cel mai mare partid din Parlament. Asta după ce luni de zile, voluntar sau involuntar, pare că a urmat un scenariu de care numai PSD era mulțumit. A putut să nominalizeze doi reprezentanți ai PNL, dar nici unul al PSD. La fel cum e neclar și de ce președintele refuză cu atîta obstinație soluția decentă a alegerilor anticipate. Aceste două refuzuri alimentează sentimentul de saturație față de aranjamentul nostru politic. Și, mai mult, toarnă apă la rădăcina tuturor sentimentelor autoritariste care bîntuie societatea. Infantilizarea procesului politic, a actorilor politici și a decidentului ultim care este publicul (sau poporul, dacă vreți) nu poate avea alt efect decît furia. Iar AUR trăiește profitînd de furie, fie că e ea justificată sau nu.
În tentativa sa de a ține AUR departe de putere, președintele oferă AUR aproape tot terenul și îl pregătește pentru o victorie zdrobitoare. Pentru AUR, Nicușor Dan e zilele astea cam ce a fost Gheorghe Hagi pentru Bosnia. Sau Polonia. Sau orice alt adversar. Biata Națională a României încearcă cu disperare să înțeleagă ce vrea antrenorul.
Poate fi vorba despre un cartezianism dus la absurd sau de rigiditate provocată de lipsa de imaginație, însă președintele României va trebui să accepte la un moment dat că soluțiile politice nu sînt totuna cu cele tehnice. Felul în care practică domnia-sa neutralitatea a dus întregul sistem într-o zonă chiar mai periculoasă decît o sugerează aritmetica parlamentară sau diversele amenințări extra-politice (criza economică, instabilitatea geopolitică etc.). Toate astea tind să cadă în plan secund lăsînd prim-planul unui foarte local meci amoral, cinic și deja pierdut.
Chiar presupunînd că se vor strînge în Parlament voturile pentru un guvern de iarnă condus de Luca Niculescu, trebuie să ne întrebăm cu ce preț se va întîmpla asta. Dacă acel preț este demnitatea PNL, aceea nu va fi o victorie, ci doar un apus penibil al unui partid istoric care a avut pentru scurtă vreme o tresărire de orgoliu. Încă un șut dat zonei pro-occidentale pe care o tot desenează șeful statului.
Președintele încă mai poate salva cîte ceva dacă devine un arbitru activ, un coautor al unei majorități parlamentare al cărei program să îl vegheze sau un politician care are suficient curaj cît să se întoarcă la poporul care l-a trimis acolo. Un președinte prezent.
În căutarea unui model de gîndire pentru acțiunea sa politică, Nicușor Dan vrea să fie René Descartes. Deocamdată e doar Gheorghe Hagi. Sîntem conduși de un campion al trecutului care contemplă confuz dezastrul.
Times New Roman a fost pe aproape, dar a greșit un pic funcția.
