La 23 februarie 1455 ieșea de sub presele tiparniței lui Johannes Gutenberg prima Biblie produsă în masă. Există un consens mondial asupra impactului uriaș pe care tiparul mobil al lui Gutenberg l-a avut asupra lumii: de la libertatea de circulație a ideilor, trecînd prin diversificarea ofertei literare – de la texte religioase la eseuri filosofice și la calendare și almanahuri –, și pînă la impunerea cărții ca obiect și începutul standardizării colii de tipăritură (folio, quarto, octavo...).
Biblia lui Gutenberg a avut însă și un efect la care prea puțin ne gîndim. Acum, că fiecare familie putea avea Biblia sa, citirea acesteia s-a mutat de la lectura publică și comunitară, din biserică, la cea personală, acasă. Așa a apărut, susține Thomas Pettitt, conceptul (occidental) de „intimitate” (privacy), văzut ca un spațiu (o sferă, mai precis) separat de cel public.
Spațiul privat presupunea delimitarea prin elemente materiale – precum zidurile sau gardurile – sau imateriale, asemenea conceptelor legale. Limitele acestea pot fi solide, care împiedică la propriu pătrunderea în spațiul protejat (ziduri, uși, lacăte) sau doar simbolice, precum fermecătoarele picket fences, măruntele gărdulețe albe sau amenințătoarele panouri care strigă „Proprietate privată”.
Tom Pettitt consideră însă că am trecut de epoca aceea, că am fi închis „paranteza Gutenberg” și că Internetul a readus moduri de comunicare și de a fi în societate mai apropiate celor de dinainte de apariția tiparului, bazate pe oralitate, pe comunitate, pe conectivitate, pe expunere, pe co-creare (mai degrabă decît pe copyright).
Ce mai este „privat” în această nouă paradigmă? Cu siguranță nu putem vorbi de intimitate în absența unui individ cu conștiință de sine. Teoria „celor trei membrane” identifică o membrană corporală, care încorporează un organism, o membrană cognitivă, care încapsulează un animal, și o membrană a conștiinței, care încapsulează un sine mental. Luciano Floridi, etician al digitalului, ne propune să acceptăm ideea că există și o a patra membrană, de date, care delimitează un „corp informațional”. De aici și nevoia unor zone de „intimitate informațională”. Și dacă, intuitiv, ne e ușor să acceptăm ideea, cum definim aceste zone este iar lung prilej de (doar) ipoteze. Pentru unii autori, intimitatea informațională derivă din capacitatea oamenilor de a controla singuri ce anume date despre ei sînt private. Pentru alții, este necesară și suficientă delimitarea generală a unor zone în care accesul la informațiile despre o persoană sînt limitate sau restricționate în anumite contexte pentru a garanta un spațiu informatic privat.
Helen Nissenbaum aduce în discuție practicile de expunere voluntară a datelor personale, atît de caracteristice practicilor digitale (de la oferirea de informații personale pentru bazele de date și „carduri de fidelitate” la farmacii pînă la expunerea voluntară a spațiului privat în rețelele sociale) și discută chestiunea „intimității în public“ (private in public). Doar pentru că informația a fost oferită voluntar, asta nu înseamnă că e „la liber” cînd este scoasă din contextul pentru care a fost oferită, susține ea (și Curtea Europeană de Justiție, mai recent). Cu alte cuvinte, faptul că mi-am postat fotografiile pe Instagram nu echivalează cu permisiunea oferită tuturor de a le refolosi. În atare condiții, chestiunea controlului de intimitate pe care oamenii îl cer sau sînt îndreptățiți să îl aibă asupra colecțiilor de date și a expunerii lor publice este legitimă și merită investigată. „Orice teorie a intimității ar trebui să ia astfel în calcul informația, activitățile, deciziile, gîndurile, trupurile și comunicarea indivizilor ca fiind parte din integritatea contextuală a individului”, susține Nissenbaum, reamintindu-ne ce ființe complexe sîntem.
Teoriile citate converg înspre recunoașterea unei dimensiuni informaționale a persoanei, poate nu neapărat creată, dar scoasă în evidență și exacerbată de contextul digital. Mai mult, ele induc ideea că această dimensiune informațională este, în pofida caracterului său „virtual“ (ca opus al „materialului“), parte a „corpului“ individului și, pe cale de consecință, reclamînd același tratament și privilegii ca și corpul fizic, mult mai normat. De altfel, regăsim această echivalență și la nivel discursiv, cînd vorbim despre „violarea datelor” așa cum vorbim despre violul fizic sau de „violarea de domiciliu”, dînd datelor noastre statutul de parte constitutivă a ceea ce (considerăm că) sîntem. A corpor(e)alității noastre.
Acum ne putem întoarce la Pettitt și al său Homo Conexus (cel care îi succede lui Homo Clausus gutenbergian, legat de tipar, pagină și carte), cel digital și internautic, călătorind prin link-uri și pathways. Cel definit de traiul în rețele, cel care trăiește confortabil în văzul public, precum odinioară în preistoricele „case lungi”, cel care utilizează cu ușurință the commons, ca pe vremea devălmășiilor. Care trăiește într-o altă înțelegere a intimității.
Și cînd vă mai irită vreun seamăn care urmărește TikTok-ul în metrou, fără căști, înainte de a-l gratula ca prost crescut, gîndiți-vă că poate este omul nou, Homo Conexus, iar voi doar un retrograd Homo Clausus. Gutenbergienilor!
Ioana Avădani este președinte al board-ului Centrului pentru Jurnalism Independent (CJI).
Credit foto Biblia lui Gutenberg: Wikimedia Commons
