Se zice că, la fotbal, românii fac înmormîntare la înfrîngere și nuntă la victorie. Acum am ajuns la next level. Ne punem pirostriile și după un meci pierdut la limită. Acasă. Ne dau lacrimile ca de la ceapă. Aici sîntem cu Hagi și ai lui. Zero puncte și zero iluzii. Doar o minune ne va scăpa de ultimul loc în Liga Națiunilor, dar poate că de minuni au nevoie cei care stau sub bombe sau n-au ce mînca. Noi avem ce mînca. Mîncăm bătăi. Nu ne trebuie o minune. Ne trebuie o explicație. Care a fost ideea acestui experiment al fostului cel mai bun jucător român, actual cel mai bizar selecționer? E drept, ultima reprezentație, cu Suedia, a arătat mai bine decît celelalte. În repriza a doua, tricolorii s-au „urcat” pe adversari. Hagi a făcut pînă acum atîtea permutări în unsprezecele de start încît pînă la urmă i-a ieșit ceva, în afară de a-și ameți propriii jucători: să-și păstreze trupele mai odihnite decît cele ale adversarilor. Care, neschimbînd atît de mult în formulele de bază, au ajuns la cel din urmă joc al seriei cu energia pe roșu. O fi și asta o tactică, dar dacă prețul ei sînt 12 goluri primite în precedentele trei înfățișări, atunci e ca și cum ai salva din casa în flăcări doar scrumiera. De fapt, reiese că Hagi, după tot ce a spus el la final („m-am repezit puțin”, hă, hă!), s-a comportat ca un extraterestru picat în mijlocul unui mall. I-a pus pe oameni să meargă în mîini, a creat haos, după care a zis: „Hm! Cred totuși că ar fi mai eficient dacă ar merge pe picioare”. Între timp, daună totală. Acum vrea timp pentru a face o Națională care să se bată, dixit Hagi, „cu ăia mari”. S-ar putea să fie, însă, ca în cazul monedei naționale în criza asta politică. Pînă redresăm corabia, leul s-ar putea transforma în șoricel. Și știți ce fac ăia mari care au gheare și colți cu șoriceii?
