Cu suveranismul nu te poți lupta. Deși mult supraevaluat prin invocarea elementului „ideologic”, el rămîne totuși o ideologie. Una perversă, care, în condiții de criză și slăbire a instituțiilor statale (din cauza incompetenței slujbașilor, a intereselor meschine din interiorul clasei politice etc.), înflorește. Nu doar la noi, ci în întreaga lume, nu numai astăzi, ci și în trecut. Ar fi o prostie, de aceea, să combați la infinit, fie și cu argumente credibile, un mod de gîndire ivit, cumva natural (dincolo de absurdul său structural), din prăbușirea sistemului imunitar al unei societăți. E ca și cum ai sări în fața unor soldați invadatori, înarmați pînă în dinți, cu un buchet de flori. Sigur, idealismul tău pacifist ar putea fi apreciat în universurile angelice, dar aici, pe pămînt, ai sfîrși ciuruit de gloanțe în cîteva secunde. Și, culmea, militarii respectivi nici măcar nu ar avea cum să fie învinuiți de ceva. Ei vor fi acționat corect, în logica perfectă a contextului în care se găseau. Suveranismul, ca atitudine și – da, îmi este greu să spun, dar n-am ce face – ca ideologie, reprezintă, așa-zicînd, „logica” momentului contemporan. În România și, din păcate, cam pretutindeni. Valorile tradiționale ale liberalismului cunosc o perioadă de reflux în planul argumentării și chiar al faptelor, iar „filozofia” identarismului etnic vine, precum odinioară, să-și ofere „serviciile”. Dacă nu reușim însă, actualmente, să rezistăm cu brio retoricii suveraniste – tot mai agresive și mai invazive –, cum ar trebui să procedăm cu obiectul ei de lucru, suveranitatea? Aici lucrurile devin nuanțate, extrem de nuanțate, mi-aș permite să afirm. Ne găsim, de fapt, dinaintea unei situații de manual pentru orice disciplină. Ai o ipoteză de lucru științifică – în cazul dat, suveranismul. Pentru a-i stabili validitatea, trebuie să o treci prin experiment, adică să-i pui la treabă (ori măcar să-ți imaginezi în mod concret că-i pui la treabă) „obiectul” – în speță, suveranitatea. Să expui, cu alte cuvinte, teoria suveranistă practicii suverane.
Ce s-ar întîmpla atunci? Răspund fără ocolișuri: ai intra în plină, inconturnabilă utopie. Să luăm exemplul celei mai mari puteri a planetei, în mare măsură sau cel puțin aparent în mare măsură, autosuficientă, Statele Unite ale Americii. Poate fi această forță globală, în lumea interconectată a prezentului, complet autonomă, eliberată așadar de orice dependență și determinare externă, cum o visează mișcarea MAGA? Evident că nu, iar segmentul derulat pînă acum din mandatul președintelui Trump demonstrează observația – cum le place chiar americanilor să zică – „dincolo de orice îndoială rezonabilă”. Obsesiva idee a aliaților „profitori”, care, vezi bine, doar ar beneficia de avantaje de pe urma Americii fără a oferi nimic în schimb, repetată pînă la saturație de propaganda trumpistă, începe să-și arate colții. SUA pierd tot mai mult pe palierul economic și pe cel strategic la nivel mondial. Ce nu înțelege și nici nu va înțelege vreodată Trump este că măreția (atît de des invocată) a Americii a venit, în ultima sută de ani, din controlul (prosper) manifestat de Lumea Nouă asupra mapamondului. Costă acest control într-o primă fază? Cu siguranță, da, însă, altfel, beneficiile Statelor Unite (în postură de putere globală, de garant al stabilității internaționale) nu pot fi contestate pe termen lung, ele acoperind o arie vastă de domenii, de la economie și tehnologie la armată, politică și cultură. Poziția de „hegemon luminat”, dobîndită de America în urma a două războaie mondiale „fierbinți” și a unuia „rece”, toate cîștigate, a implicat inițial, bineînțeles, cheltuieli, întoarse totuși mai apoi, pe alte căi, înzecit, în visteria largă a puterii dominante. De aceea s-a spus, pe bună dreptate, pînă la venirea lui Trump la Casa Albă, că politica externă a Americii trebuie să fie aceeași întotdeauna, oricine ar prelua puterea, republican ori democrat. Existența statutului de „hegemon luminat” nu e o chestiune de ideologie politică pentru americani, ci un element de prosperitate și, nu în ultimul rînd, de securitate națională. America poate fi mare numai într-o lume unde măreția ei este recunoscută și asumată de toți ceilalți. Or, aceasta reprezintă interdependența supremă, esența însăși a mult-repudiatului (azi) globalism. În fond, globalismul constituie aderarea la americanism, adică la un model istoric benefic planetar. Dacă ataci fondul lui, printr-o așa-numită „suveranitate” americană, distrugi „măreția” SUA, condamnînd nu doar restul statelor, ci Lumea Nouă ca atare, la un izolaționism pernicios. Și un copil ar pricepe asta.
Mutatis mutandis, suveranismele actuale și de altădată, inclusiv cel românesc, seducătoare în segmentul retoric, ar pica, inevitabil, testul practic al exercitării suveranității. Prin urmare, anti-globaliștii contemporani, din America și de peste tot, par a striga în realitate: „Vrem suveranism, taică, dar fără suveranitate!”.
Codrin Liviu Cuțitaru este profesor la Facultatea de Litere a Universității din Iași. Cea mai recentă carte publicată: Scene din viața unui universitar, Editura Junimea, 2023.
