În tren spre Brașov, mă pierd în gînduri privind norii agățați deasupra munților și soarele care pătrunde printre spărturi. Cam așa mi se pare și viața culturală în România ultimilor ani: cîte-un petic de cer albastru ici și colo, pe fundalul unor nori negri, de ploaie. E sfîrșit de septembrie și am pornit spre NOD, un festival literar tînăr, aflat la a doua ediție, care-și propune să reunească în inima țării atît scriitori și cititori, cît și profesioniști din lumea editorială: agenți literari, traducători, editori, oameni de promovare. Un eveniment gîndit ca „o sursă de inspirație și un punct de pornire pentru […] schimbarea în bine“, după cum scrie fondatoarea Liv Tane.
Anul acesta, sîntem invitați, înainte de deschiderea oficială a festivalului, la un tur organizat de Harta literară: Ioana Pârvulescu ne arată spațiul librăriei Humanitas – odinioară prima farmacie din Brașov, deschisă în 1512 –, cu frescele sale, și, în piațeta Sf. Ioan, casa bunicii sale, sursa de inspirație pentru protagonista romanului Inocenții. Poposim apoi la Șt. O. Iosif, în clădirea care adăpostește de mai bine de un secol o librărie acum înfloritoare, după care ne îndreptăm spre Facultatea de Litere, unde admirăm, în sala dedicată lui Gheorghe Crăciun, o parte din biblioteca lui. Răsfoim un Eliade, un Melville. Pe hol, observ o serie de ilustrații realizate recent de artiști ucraineni, pe tema războiului. Ne băgăm nasul și în sala de alături, a lui Alexandru Mușina, unde tronează, pe lîngă alte colaje și instalații literare, o ilustrație dedicată lui, realizată de Dan Perjovschi.
Seara, discut cu Ágnes Orzóy, directoare de copyright la Magvető Kiadó (editura care-i publică pe nobeliarzii László Krasznahorkai și Imre Kertész), despre cluburile de carte formate aproape exclusiv din femei, și-mi spune cît de tare se bucură că la clubul ei are, după multă vreme, și patru participanți bărbați, foarte vorbăreți și deschiși, deseori cu perspective foarte diferite de ale femeilor. Atingem și subiectul recentei schimbări de guvern din Ungaria: miniștrii i se par competenți, iar cetățenii, spune ea, pot în sfîrșit să răsufle ceva mai ușurați.
Trag cu urechea la editorul Svetlozar Jelev, care-i povestește scriitoarei Paula Erizanu despre istoria Bulgariei, revoluția care n-a fost și educația care a rămas, ca la noi, încremenită de zeci de ani. Chiar dacă au mai mulți cititori față de România, propaganda extremistă e inserată în multe bestseller-uri, spune el, în vreme ce unii scriitori pro-UE sînt puternic contestați. Detectez, totuși, un licăr de speranță: chiar și pe ploaie, o coadă de un kilometru și jumătate la cel mai recent eveniment al lui Gheorghi Gospodinov cu semnare de autografe.
Joi, după ce ascult pitch-urile de manuscrise, asist la dezbaterea despre Inteligența Artificială în traducerile literare. Cînd cei din public răspund întrebărilor puse de moderatoarea Simina Popa, de la ARTlit, îmi dau seama că sînt înconjurată de oameni care sînt totodată traducători, scriitori, editori și jurnaliști. Mă gîndesc că asta e soarta omului de cultură român, să facă de toate, să se îngrijoreze în privința economiei și eticii instrumentelor IA, să continue să-și folosească, îndîrjit, mintea. Totuși, dezbaterea îmi pare puțin dezechilibrată: accentul e pus, firește, pe furtul intelectual și pe nevoia de transparentizare față de cititori, dar singurul care aduce vorba despre IA în documentare e scriitorul și editorul Marian Coman (Nemira), subiect care ar fi meritat aprofundat: cu rezervele de rigoare, folosită corect și cu discernămînt, ca motor de căutare, IA ar putea fi de ajutor. Poate-ar fi fost util ca printre vorbitori să fie și traducători/editori/jurnaliști care chiar folosesc asemenea instrumente zi de zi – ar fi fost, cu siguranță, o dezbatere mai puțin cuminte.
Dincolo de dialogurile dintre profesioniști, de clasele pline de liceeni adunați să-i asculte pe invitați și de librăriile unde scriitorii, editorii și traducătorii discută cu cititorii, Brașovul e, într-o joi după-amiază, plin de turiști cu o cafea în mînă sau așteptînd o pizza la mesele din Piața Sfatului, însorindu-se pe o bancă sau alegînd suveniruri din magazinul cu căsuțe din ceramică. Un puști costumat în șaorma dansează pe o străduță din centru, căutînd să-și atragă clienți, în vreme ce, lîngă Biserica Neagră, un băiețel aleargă după mașinuța lui teleghidată, cu un cățel pe urmele sale. Turiști de tot felul se plimbă printre tarabele cu brînzeturi, palincă, cercei și săpunuri cu lavandă. Nu citește nimeni și nu pare să știe nimeni de vîltoarea din sufletele noastre.
Cu scenele acestea în minte, Vineri, asist la o discuție cu miez despre jurnalismul cultural. Cînd Alexandra Tănăsescu (fondatoare Cultura la dubă) mărturisește că e descurajată cînd nu reacționează nimeni la abuzurile din cultură investigate, mă întreb din nou ce s-a întîmplat cu energia protestelor dinainte de 2020, unde s-a dus toată frustrarea aceea? „Cultura e prima cărămidă dintr-un zid“, afirmă George Cornilă (redactor-șef Matca literară & co-organizator NOD), în vreme ce, din public, Paula Erizanu se întreabă cum să ieșim din bula de oameni care consumă cultură în mod constant, cum ajungem și la restul. O bulă, observă George Cornilă, ne poate păcăli că lucrurile merg foarte bine – și tocmai de aceea încearcă să iasă din spațiul librăriei, ca să ajungă și la alt public. Sau cartea poate să ajungă să stea la baza unui spectacol de teatru sau film, de ce nu?
Subiectul pare că se continuă în mod natural: în cadrul lansării volumului ei de proză scurtă Delfinariu, la Librăria Humanitas, Lavinia Braniște punctează că editoarea Olympia Verger de la Éditions des Syrtes a muncit foarte mult la promovarea romanului ei Camping, publicat recent în limba franceză, și că acest lucru a ajutat și la nominalizarea pe lista lungă la Prix Médicis Étranger 2026. În România, în schimb, continuă ea, prea des nu se înțelege cît de importantă e promovarea cărții, iar greul e lăsat pe umerii autorului.
Seara, pe scenă urcă, alături de moderatorul Victor Cobuz, scriitoarea Rene Karabaș, nominalizată la International Booker Prize 2026 cu Cea care rămîne, povestea tulburătoare a unei fecioare jurate care devine bărbatul-cap-de-familie. „În Bulgaria, vedem foarte multă violență, dar uităm să ne punem în locul altor oameni. Rămînem prea des blocați în mintea noastră și prea puțin în inimă“, spune ea, vorbind despre empatie și roluri de gen.
Urmează dialogul dintre moderatorul Andrei Stupu și Matt Haig, formula care umple sala pînă la refuz. Povestește cu haz despre pasiunea pe care a făcut-o pentru papanași (!), dar și despre depresia de care a suferit, despre sănătatea mintală și cum e să fii scriitor atunci cînd suferi de ADHD: „Sînt imediat distras de orice altceva, dar și foarte creativ, așa că încerc să scriu într-un mod care să fie interesant de citit pentru cineva ca mine“. Vorbește despre lumea modernă, despre speranță, despre cum „telefoanele ne-au furat acele momente cînd nu făceam nimic, doar ne uitam la picăturile de ploaie care se iau la întrecere pe suprafața unei ferestre“.
Sîmbătă, un spectacol de poezie cu Miguel Gane primește o sumedenie de aplauze la Centrul Cultural Reduta. Nu mai ajung la nici unul dintre evenimentele de poezie sau promovare unde-mi propusesem, nici la întîlnirea cu autorii publicați după pitch-urile de manuscrise de anul trecut, ci mă înșurubez la Bistro de l’Arte, cu mîncarea lor delicioasă. seara, doi norvegieni: Aslak Nore, care povestește despre fețele războiului și cît de complicat e să construiești o saga de familie pe scheletul unei istorii adevărate, și Maja Lunde, care vorbește despre schimbările climatice care amenință lumea, dar și despre relațiile dintre părinți și copii din cărțile ei. Spune că, pentru Stop-cadru, cel mai recent roman al ei, în care natura își continuă cursul, dar pentru oameni viața încremenește, „a trebuit să mă împrietenesc cu moartea, și așa s-a născut această carte“, din teama că și-ar lăsa copiii singuri, fără protecție.
Exasperat de situația politică din lume, editorul bulgar Svetlozar Jelev spunea, în prima seară de festival, că deja trăim într-o distopie și că ar trebui mai degrabă să scriem utopii ca să ne salvăm. Mi-a plăcut ideea lui. Poate o vom vedea pusă-n practică. În orice caz, față de ediția NOD 2025, am impresia (sau poate-i doar wishful thinking) că discuțiile au virat de la simplele lamentații că „Nu se citește“ spre ceva puțin mai concret: ieșirea culturii în stradă, cartea dusă în teatru și film, presiune ca promovarea să fie luată în serios. Cumva, o să scoatem cartea la lumină.
Credit foto: Ştefan Marinescu
