Recunosc că, odată cu vîrsta, am devenit tot mai interesat de felul în care mă văd în oglinda pe care mi-o pun înainte nu atît (sau nu numai) prietenii și cei care mă apreciază, ci și adversarii de idei. Aflu astfel despre mine, dar și despre cei care mă critică multe lucruri instructive. Sînt ele corecte sau nu? – vor decide probabil alții. Dar iată ce mi s-a întîmplat acum cîteva zile, din acest punct de vedere: am citit un text lung și cam prolix al dlui Paul Dragoș Aligică ce mă pune în încurcătură: aproape că nu știam, citindu-l la început, dacă dl Aligică este un mare fan al meu – ce-i drept, delirant – sau un la fel de delirant adversar. (Pesemne că e vorba totuși de un adversar.) În oricare fel ar fi, vorba lui Socrate la proces, nu reușesc să mă recunosc în „poza” pe care mi-a făcut-o, în textul său postat pe FB pe 25 septembrie a.c. (Acolo dl Aligică a ieșit în susținerea unora dintre criticile pe care mi le-a adus dl Daniel Funeriu, căruia i-am răspuns, cît am putut, în articolul din numărul precedent.)
Cine sînt eu, așadar, în viziunea Aligică? „Domnul Andrei Cornea este de ani buni una dintre vocile mai mult decît importante ale curentului intelectual, ideologic și publicistic asociat cu ceea ce este numit, în mod curent, «lumea bună». Este vorba despre o rețea de instituții, relații și platforme de influență care se exprimă prin entități și grupuri precum revista 22, Grupul pentru Dialog Social și revista Dilema, precum și printr-o întreagă structură de relații și activități informale... Din aceste poziții, dl Cornea a contribuit constant, ca ideolog și publicist, la articularea unor evoluții care au modelat climatul de opinie și viața publică din România.” Nu sună asta a elogiu?
Ce ar fi realizat însă presupusa „lume bună”, din care se pare că aș fi o voce „mai mult decît importantă”? Nu ceva de bine, din păcate: rețelele și grupurile respective, la care aș fi contribuit ca un fel de capo di tutti capi prin „activitate ideologică și publicistică”, ar fi condus la „formarea și alimentarea actualului climat de polarizare, confuzie și ură din România”. Ei, acum începem să ne lămurim: așadar, polarizarea, confuziile, ura, profundele falii sociale, culturale și politice reale, pe care le cunoaștem, se explică, lasă să se înțeleagă dl Aligică, nu – așa cum credeam mulți – prin violența verbală a extremismului, a neofasciștilor și a neolegionarilor, uneori rebotezați în „suveraniști”, nici prin propaganda unor centre de putere vizibilă sau ocultă împotriva așa-numiților „progresiști”, nici prin difuzarea pe rețele a unor narațiuni antisistem și antieuropene, unde influența rusă e ușor de descifrat; nici nu sînt numite măcar drept coautoare relele guvernări din ultimii ani cel puțin, care au adîncit nemulțumirile și inegalitățile economico-sociale, nici nu se amintește deloc de influența combinată a ideologiei MAGA și a „înțelepciunii ruse” (pe care nu „lumea bună” a promovat-o), nici de războiul din Ucraina (față de care se pare că dl Aligică n-a luat încă o poziție fermă), nici de acapararea statului, cu principalele sale instituții, de către cercuri din serviciile de informații, nici de blocarea reformelor, nici de presiunile asupra jurnaliștilor independenți, nici măcar de disprețul unor autorități față de educație și cunoaștere, spre a nu mai vorbi despre corupția și incompetența unui mare număr de politicieni; nu, unicii responsabili, fiindcă alții nu sînt nici măcar menționați în articol, sînt, după dl Aligică, „intelectualii publici”, coalizați în așa-zisa „lume bună”, unde Andrei Cornea este „una dintre vocile mai mult decît importante”! Da, cică „lumea bună” a degradat viața publică a României – deși altminteri, la modul obiectiv, sîntem zero putere politică, cu fonduri puține, cu tiraje minuscule, cu număr de like-uri nesemnificativ în raport cu atît de numeroșii influencer-i din afara „lumii bune”! Iar eu, personal, care nu mai sînt de ani de zile chemat la televiziuni, care rar mai dau cîte un interviu la Radio România sau în vreo revistă culturală, și acela despre Platon, și care de foarte mult timp nu mai sînt contactat de jurnaliști străini, aș fi cumva în centrul acestei veritabile rețele oculte! Oricît de flatat aș fi de caracterizările dlui Aligică, trebuie să declar că nu sînt eu acela despre care vorbește. Sigur, poate că unele grupuri și unele publicații amintite de dl Aligică (Dilema, 22), la care colaborez de mulți ani, au avut un rol public mai semnificativ în lupta pentru democrație cîndva, foarte demult, în anii ’90 ai secolului trecut, dar de atunci s-au scurs peste două decenii; oare tot aceleași publicații, tot aceleași grupuri, tot aceleași personalități să aibă exclusivitatea desemnării în neajunsurile care vin asupra României, așa cum tot ele au fost inamicii publici și pe vremea lui Iliescu, a lui Vadim Tudor și a comilitonilor lor? Căci și ei vorbeau despre anumiți intelectuali publici în cam aceiași termeni, atîta doar că în registrul stilistic al invectivei, nu al unei pseudo-sobrietăți academice!
Și dacă cineva ar mai avea vreo îndoială asupra identității „inamicului public nr. 1”, iată concluzia, chipurile, prudentă, „științifică”, a dlui Aligică: „Este posibil ca existența acestui fenomen colectiv („lumea bună”, nota A.C.) și siajul său de influență publică să fi contribuit la degradarea și distorsionarea opiniei publice și a climatului de idei din România, la politizarea excesivă a vieții intelectuale, precum și la unele dintre tendințele politice care au alimentat actuala criză politică, socială și identitară”. Posibil este orice. Dar e oare și plauzibil ca tocmai acești „intelectuali publici”, și nu oricare, ci tocmai cei democrați, cu vederi liberale, antitotalitare și promotori de decenii ai „societății deschise” și ai reformelor în spirit european, să fie cei dintîi inamici ai nației, înaintea atîtor alte cauze și circumstanțe, despre care dl Aligică nu suflă o vorbă, ba chiar și a altor figuri publice mult mai cunoscute? Urmează finalul – cu adevărat delirant prin conspiraționismul său nici măcar disimulat: fenomenul „lumii bune”, unde Andrei Cornea este, chipurile, „una dintre vocile mai mult decît importante”, ar fi un „fenomen social-politic în care influența, puterea și autoritatea sînt exercitate sub paravanul sau vălul unei prezumtive inocențe și bonități intelectuale...”. Ce bine că lumea românească (și Academia Română de ceva vreme) dispun de acest sagace observator, pe care-l văd situat politic de partea „naționalismului sănătos”! El trage jos „paravanul”, smulge „vălul” și arată limpede oricărui naiv unde se pitea diavolul: nu în Infern, nici în lumea politică, nici la Putin, nici la Trump, nici măcar „în detalii”, cum zic unii, ci tocmai pe paginile cîtorva reviste cu tiraje modeste. Sînt măgulit, domnule Aligică!
