În vremea comunismului, noi, cei care visam la Occidentul pe care nu-l cunoşteam decît din filme și de la Radio Europa Liberă, în mod evident, îi idealizam. Și, ce-i drept, poate că pe atunci lucrurile funcționau mai bine în toată lumea liberă. Eu, cel puțin, îmi închipuiam că era vorba de o lume cît se poate de dreaptă, în care instituțiile își îndeplineau rolul adevărat pentru care fuseseră concepute. La noi, cum știm, instituțiile statului erau un fel de clone, cu un rol formal, care de fapt nu îndeplineau decît sarcinile și obiectivele partidului comunist. Funcționarea lor era de cele mai multe ori doar aparentă. La Revoluție, am crezut că și la noi lucrurile vor intra, încet-încet, pe un făgaș normal. Adică mă gîndeam că miniștrii, primarii, șefii de județe, funcționarii statului și politicienii vor începe să lucreze într-o măsură mai mare pentru binele comun, că Justiția va împărți pe cît posibil dreptatea, că poliția va prinde hoții, că spitalele vor avea grijă de toți bolnavii, că școlile vor face totul pentru a livra absolvenți bine pregătiți, că presa nu va mai face propagandă... Pe scurt, îmi închipuiam că în majoritatea instituțiilor se va instaura ideea îndeplinirii datoriei cu bună-credință.
Prima îndoială am avut-o la spectaculosul proces CPEx care s-a ținut la doar o lună de la împușcarea lui Ceaușescu. E adevărat că procesul dictatorului fusese deja o mascaradă de prost gust, dar atunci mi se păruse că rezultatul era mai important. Cu siguranță, în acele condiții, ar fi fost prea periculos pentru întreaga țară ca respectivul individ să fi fost ținut în viață. (Atunci am auzit însă circulînd și o relatare despre nedumerirea față de acel proces a unor specialiști francezi în drept constituțional, care veniseră în 1990 să consilieze autoritățile de la București pentru redactarea noii Constituții. Cînd li s-a explicat că, din nenumărate motive, dictatorul trebuia împușcat, ei au răspuns că asta au înțeles bine și ei, dar că pentru asemenea situații, istorice, există și o altă soluție: invocarea fugii de sub escortă. O variantă poate și mai dură și la fel de incorectă, dar care n-ar mai fi compromis ideea de justiție încă din startul noii orînduiri.) În fine, a trecut acel proces, dar la următorul, al membrilor CPEx, l-am auzit pe Ion Dincă, unul dintre inculpați, spunînd că în noua societate spera că va fi acuzat chiar de lucrurile de care era vinovat și nu de altele. Am avut bănuiala că știa exact ce spune și că, fără ca detaliile să fie prea clare publicului de rînd, nici acel proces nu decurgea așa cum ar fi trebuit. Știm că Justiția nu caută adevăruri profunde, doar pune în balanța ei ceea ce se poate dovedi. Caută un echilibru. Dar nu chiar un echilibru al minciunilor.
Cu timpul, am aflat că nici presa nu e menită să caute adevărul. Mi-a spus odată un director de presă cu mare experiență că doar Dumnezeu știe adevărul. Și jurnaliștii trebuie să lucreze cu o balanță, bazată pe regulile profesiei și pe propriul lor discernămînt. A nu căuta adevăruri ultime, dostoievskiene, înseamnă de fapt și a nu cădea în extrema post-adevărului, a ajunge adică să consideri că fiecare își are propriul adevăr valabil și să începi să dai credit egal criminalului și victimei, cum s-a întîmplat uneori. Aici trebuie să intervină discernămîntul.
Cîțiva ani buni după procesul CPEx, am asistat la o conferință de presă ținută de un președinte al Fondului Proprietății de Stat, care se ocupa cu privatizarea marilor companii de stat. Era, bineînțeles, o instituție în care se învîrteau și se ciocneau mari interese. Acel președinte, numit de CDR, care abia cîștigase alegerile, spunea că prioritatea absolută era privatizarea cît mai rapidă a instituțiilor de stat. Avea o figură luminoasă și părea foarte deschis. După cum spunea el, FPS era, în acel moment, principala instituție generatoare de capitalism din România. Iar capitalismul trebuia instalat cît mai repede și mai deplin, orice tărăgănare nefiind deloc benefică atunci. Un mare cotidian ducea însă o amplă campanie de presă împotriva respectivului președinte. Subtextul campaniei era: cine împarte, parte își face. Mi-aduc aminte cum, la conferința de presă, omul a demontat cu argumente foarte pertinente și credibile toate acuzațiile ce i se aduceau. Mi s-a părut atunci că orice jurnalist e dator să transmită corect acele argumente în redacție, iar dacă presa se făcea cu bună-credință, pînă la noi dovezi, campania ar fi trebuit suspendată. A doua zi, însă, cotidianul respectiv și-a reluat imperturbabil acuzațiile, răstălmăcind și distorsionînd apărarea președintelui FPS. Etichetat pînă astăzi drept un demnitar „controversat”, omul acela a fost tîrît ulterior într-o mulțime de procese, dar niciodată nu s-a dovedit nimic concret împotriva lui și a fost achitat. Nu pot băga mîna în foc că Justiția a lucrat mai onest decît ziarul. Dar fiind prezent atunci la explicații și la ce a urmat, am perceput situația ca pe o dovadă că nici presa post-revoluționară, de la care așteptam atîtea, nu funcționa cu bună-credință. A fost o lecție. Am înțeles atunci că, mai ales acolo unde sînt interese mari, buna-credință nu mai funcționează. Instituțiile sînt înregimentate de-o parte sau de alta. E un fenomen de care pare-se că nu mai sînt ferite (dacă or fi fost vreodată) nici chiar zone mai civilizate ale lumii, țări cu mai vechi tradiții democrate decît ale noastre.
