Haosul politic duce România spre catastrofă. Să nu ne mințim: ceea ce ne ține încă plauzibili și funcționali (așa cum știm noi să funcționăm) este legătura strînsă pe care o avem cu realitatea economico-politică a Occidentului prin apartenența noastră la UE și NATO. Nimic din ceea ce facem administrativ și politic în interiorul țării nu ar putea să susțină, cît de cît, funcțiile vitale ale bolnavului numit România. Norocul nostru este că, pe de o parte, nu există proceduri clare și nici precedente ale expulzării unor membri NATO sau UE și că, pe de altă parte, cele două organizații au fost astfel concepute încît să funcționeze într-o continuă integrare a membrilor lor. NATO și UE nu sînt organizații standard, croite să facă un singur lucru și-l fac numai pe acela, cam cum sînt mai toate organizațiile internaționale, ci sînt organizații croite să facă din ce în ce mai multe lucruri, să pună membrii împreună pentru tot mai multe și variate obiective. Aceasta este, acum, salvarea noastră: faptul că relațiile în interiorul UE și NATO sînt atît de complexe și gradul de interdependență între membri este atît de mare, încît oricît am da noi la cap propriei țări, rețeaua aceasta o ține la suprafață, ca un colac de salvare.
Pe această cu totul nouă realitate a Europei se bazează cei care spun că, totuși, prăbușirea democrației noastre ca în interbelic nu mai e posibilă, oricît de mult ar semăna anii noștri cu anii ’30. Plus că, de data asta, elementul ostil și agresiv nu mai e chiar în inima Europei, cum era în anii ’30, ci la marginea ei. Asta nu înseamnă, însă, că prăbușirea democrației noastre, așa cum o știm, cu toate slăbiciunile ei, cu toate contradicțiile ei, cu toată ipocrizia ei, nu poate avea loc. Se poate întîmpla, căci așa cum profetic a spus președintele Ronald Reagan, democrația este mereu la o generație distanță de extincție. De data asta e mai plauzibil scenariul în care poporul român însuși, în mod direct, o poate face praf. În anii ’30 am intrat în dictatura carlistă, am degenerat în statul legionar, apoi în statul antonescian și, în fine, în comunism mai ales din cauza unor evenimente externe cărora eram prea slabi ca să le putem schimba, de nu cursul, măcar consecințele în ceea ce ne privește. Atunci, totul a fost decis de un șir de decizii politice despre care națiunea noastră nu a fost chemată să își spună părerea. Atunci, ca și acum, națiunea nu înțelegea ce i se întîmplă, dar diferența dintre neînțelegeri e enormă. Dacă acum 100 de ani precis națiunea nu înțelegea ce i se întîmplă pentru că nu era informată și nu putea dezbate larg informațiile, acum națiunea este expusă tuturor informațiilor posibile și dezbate în cea mai largă formulă posibilă, prin media și rețelele de socializare. Această abundență de informație duce la dezinformare, exact așa cum ducea și lipsa de informație, conform unui paradox despre care s-a vorbit și s-a scris mult. Acum, spre deosebire de anii ’30, putem ruina democrația cu mîna noastră, în deplină libertate, înecați în abundență informațională fără precedent, cînd se află la îndemîna oricui o cantitate de cunoaștere ca niciodată pînă acum.
Mă intrigă serios comportamentul clasei noastre politice. Alcătuită din oameni slabi, lipsiți de valori, de viziune, de competență reală și de responsabilitate, clasa politică românească face tot ceea ce e de făcut ca să prăbușească țara. Astăzi, politica este cea mai grea piatră de moară de gîtul României. Aproape toate numirile politice sînt realizate în disprețul ideii de competență și responsabilitate. Pas cu pas, politicienii români lucrează ca după un manual al declanșării catastrofelor naționale. Oare își dau seama?
În cartea sa Cose di Cosa Nostra, legendarul magistrat anti-Mafia Giovanni Falcone povestește că un coleg al său, anchetîndu-l în 1980 pe mafiotul italo-american Frank Coppola, care se apropia deja de vîrsta de 90 de ani, l-a întrebat la un moment dat: „Ce este, de fapt, Mafia?”. Coppola ar fi rămas un pic pe gînduri cu aerul „hmmm, cum să vă spun eu mai clar?” și, după un timp, a răspuns: „Signor Giudice, să presupunem că postul de procuror-șef e liber și se înscriu la concurs trei procurori. Primul candidat este inteligent, cinstit și competent. Al doilea candidat are un sprijin politic foarte puternic. Al treilea candidat este un idiot 100% (în original, cretino). În final, după toate probele de concurs, acest al treilea candidat ia postul. Asta e Mafia...”. Și, mai departe, Flacone sintetizează: „Acolo unde Mafia deține controlul, posturile din instituții tind să fie încredințate idioților” („Dove comanda la Mafia, i posti nelle Istituzioni vengono tendenzialmente affidati a dei cretini“). Este evident de ce e preferat idiotul. Candidatul competent e greu de păcălit. Candidatul cu sprijin politic are o agendă clară de care trebuie să se țină. Idiotul, în schimb, este ușor de păcălit și ajută Mafia fără să știe că o ajută. Este candidatul perfect pentru Mafie, căci este cel mai ieftin și cel mai ușor de manipulat – fiind idiot, face nefăcutele fără să își dea seama de ceea ce face.
Mi-a venit în minte acest episod nu demult, cînd cineva, exasperat de ceea ce se întîmplă în România noastră, mi-a spus că crede tot mai mult în următorul scenariu. Prelungirea crizei politice, efect al blocajului partidelor în încăpățînări prostești și al neputințelor prezidențiale, produce deja o cădere economică ce începe să fie dezastruoasă. Astfel, România este împinsă spre falimentul economic care va duce la plecarea precipitată a marilor corporații occidentale care își vor vinde pe nimic, primului venit, activele de aici. Acești „primi veniți” de după marile plecări abia așteaptă și sînt, deja, amorsați. Ei nu fac parte, desigur, din lumea ecnomică occidentală și nici dintre companiile ori oamenii de afaceri de prestigiu, ci vor veni din zonele gri ale economiei globale. În acest plan sinistru, distrugător pentru țară, dar de un uriaș beneficiu pentru „ei”, politicienii și galeriile de ultrași politici care-și strigă exasperările în coruri ample pe rețele, gazetarii politici de la televizor, brokerii și brokerașii știuți ori neștiuți de putere de pe malurile Dîmboviței joacă rol de idioți utili ori de tovarăși de drum ai acestor „ei”. Acel cineva care mi-a spus că crede din ce în ce mai mult în acest scenariu îi numea pe „ei” chiar așa, „o mafie”. Dar cine/ce ar putea să fie această mafie? – m-am întrebat. Așa mi-a venit în minte episodul din cartea lui Falcone.
