Mozart a murit. Cauza: supradoză de manele. Cel puțin așa ar suna raportul, dacă cineva ar face o anchetă serioasă asupra morții muzicii culte în România. S-ar afla că nu a fost un glonț, nu a fost otravă, a fost o expunere lentă la muzica de proastă calitate auzită, ani de zile, la boxe de mașină, la nunți, la baruri, pînă cînd urechea românului a uitat cum sună o vioară fără synth pe lîngă ea.
De o bună bucată de vreme, peisajul sonor autohton pare să fi capitulat în fața fenomenului în cauză. Și, nefiind un adept al acestor ritmuri, dar apreciind muzica în general, am început să mă întreb: de ce prind manelele la public? De unde provin? Și, cel mai important, de ce, în ziua de azi, par să domine preferințele poporului?
După o cercetare amănunțită a curentului, ajungem, inevitabil, la origini. Maneaua e o muzică populară nouă, de metisaj, astfel că ne este imposibilă identificarea unui început clar. Însă putem spune că provine din muzica lăutărească, specifică Dobrogei, căreia i s-au atribuit influențe balcanice și orientale, urmînd ca mai apoi, pentru a deveni starul playlist-ului „Mix manele 2026“, să i se adauge elemente din cultura pop. Se impune totuși o nuanțare crucială, de dragul rigorii, ca să nu rămînă nimeni cu o impresie greșită. Numele mari ale muzicii lăutărești precum Fărîmiță Lambru, Cornelia Catanga și Romica Puceanu nu trebuie asociate cu maneaua comercială de azi. Munca acestor giganți ai muzicii nu merită să fie introdusă în aceeași categorie cu piesele interpreților contemporani, deși mulți fac această greșeală, din simplă comoditate.
De fapt, muzica lăutărească nici nu poate fi comparată cu maneaua modernă, pentru că nivelul de simbolistică și complexitate e complet diferit. Lăutăreasca este o muzică de suflet, cîntată cu instrumente reale și cu voci puternice, naturale, nu cu efecte puse ca să acopere lipsa de conținut. Am fost odată la un concert de cobză și un lăutar a zis o vorbă care mi-a rămas întipărită în minte: toate melodiile, pînă la urmă, vorbesc despre aceleași lucruri – iubire, tristețe, avere –, dar numai unele au suflet în ele. Restul se încadrează în categoria „zgomot“.
Muzica bună, lăutărească, clasică, jazz sau orice altceva, are o structură pe care se construiește o poveste complexă. Maneaua modernă adoptă un schelet simplificat în detrimentul greutății stilistice. De aceea putem spune că e dezbrăcată, fără figuri de stil, fără imagine artistică, fără nimic care să ceară un pic de gîndire din partea ascultătorului. Și asta n-o face neapărat inutilă, o face, în schimb, pe înțelesul oricui. Un om fără prea multă carte poate lua orice vers de manea și-l poate asocia direct cu propria trăire. Aici stă, probabil, tot secretul popularității ei: transmiterea mesajului în mod direct.
Diferența asta de „administrare" se vede și în modul în care acționează asupra ascultătorului. Maneaua e ca o injecție, cu efect instantaneu. N-are nevoie să fie digerată, acționează direct, exprimînd fără înflorituri ce simte ascultătorul. O simfonie, în schimb, e ca un unguent cu acțiune lentă și, din păcate, răbdarea este o virtute greu de obținut. Muzica de calitate trebuie examinată pentru a fi înțeleasă cu adevărat. De asemenea, pentru înțelegerea unei piese clasice, ascultătorul trebuie să ajungă la un anumit nivel de cultură și inteligență emoțională, iar acestea pot fi atinse doar prin efort, un efort pe care nu mulți sînt dispuși să îl depună.
Desigur, maneaua vine mereu la pachet cu un context: o petrecere, un botez. Iar faptul că această muzică este asociată cu o stare de bine, consumată, în general, în timpul experiențelor bahice, formează în mintea omului un efect similar cu cel observat la cîinele lui Pavlov. Maneaua se ascultă în timp de veselie, astfel ajungînd să devină chiar cauza acesteia. Prin urmare, creșterea în popularitate a manelei devine inevitabilă, iar omul ajunge să despartă maneaua de evenimentul aferent, asortînd-o cu momente din viața de zi cu zi, dar păstrînd starea.
Aici ajungem să înțelegem, într-o oarecare măsură, ura pe care intelectualii o poartă manelelor. Nu-i vorba de snobism gratuit, sau nu doar de-atît. E o frică ascunsă: frica de a pierde muzica bună. Maneaua modernă, deși de o calitate inferioară, a devenit atît de populară încît înăbușă alte genuri muzicale, devenind un subiect de îngrijorare pentru cei ce își doresc să vadă că se mai produce, încă, muzică profundă. Și cînd versuri precum „Quand elle danse et qu’elle met son corps à jour / Tel un oiseau qui étend ses ailes pour s’envoler“ (melodie: Belle, interpret: Garou) își pierd locul în fața unui „mișcă din popou“ (melodie: Gagicuța body show, interpret: Tzancă Uraganu), protestul vine firesc, cu toate că mesajul, la bază, este asemănător. Și, ca să fim onești pînă la capăt, nu doar maneaua merită discuția asta – trap-ul, de exemplu, cade adesea în aceeași capcană a vulgarității golite de sens.
Doamnelor și domnilor, am întors manelele pe toate părțile, dar acum trebuie să anunțăm cine e de vină. Răspunsul, de o simplicitate comică, este educația sau, mai exact, lipsa ei.
Așa că, dacă închidem dosarul, verdictul nu-i chiar „omor cu premeditare“. Mozart nu-i, poate, chiar mort. Doar neglijat, lăsat să adune praf. Iar dacă e ceva de reparat aici, nu-i genul muzical în sine, ci e golul pe care l-a umplut, comod și la-ndemînă, tot ce era mai ușor de găsit.
Alexandru Ghimiș este elev la Colegiul Național Pedagogic „Gheorghe Asachi” din Piatra Neamț.
Credit foto: Wikimedia Commons
