Plăcerea de a scrie și a primi scrisori este mai greu de descifrat celor care s-au născut odată cu rețelele sociale. Alegerea hîrtiei, a plicului și a instrumentului de scris potrivite, ciorna cu „ideile principale”, notarea cît mai citeț a adreselor pe față și verso, drumul pînă la cutia poștală și așteptarea de cîteva săptămîni a unui răspuns erau un ritual aproape magic. În anii ’90, el s-a mutat în online – aveam cu toții adrese pe Hotmail ori Yahoo, nu și Internet acasă, așa că mergeam la facultate sau la un Internet Café să verificăm dacă am primit ceva. Nu existau notificări instantanee, prin urmare, practic, întreaga existență era o anticipare plăcută a rîndurilor înșirate de altcineva.
Am început cu mari așteptări cartea Virginiei Evans, Corespondenta, apărută anul acesta la Editura Litera, în traducerea Andreei Năstase. Știam că acest roman de debut obținuse în 2026 multe premii importante, printre care Women’s Prize for Fiction (acordat anual autoarei cu cel mai bun roman scris în engleză și publicat pe teritoriul Marii Britanii) și PEN/Hemingway Award for Debut Novel (acordat unui autor american de ficțiune aflat la debut), că a fost aclamat de The New York Times, s-a vîndut în milioane de exemplare și a fost tradus în peste 35 de limbi. În același timp, mă îndoiam că premisa – viața unei femei de peste 70 de ani reconstituită prin intermediul scrisorilor pe care le trimite și primește – mi-ar putea capta atenția mai mult de cîteva zeci de pagini. M-am trezit însă prinsă cu multă pricepere într-un ghem de relații de familie, din care se desprindea mereu cîte un fir: aflăm că eroina, Sybil, e pe cale să-și piardă treptat vederea, că este divorțată și are o relație destul de tumultuoasă cu copiii ei, că este o grădinăreasă pricepută și activă în comunitatea unui orășel american de pe Coasta de Est și că menține legătura, prin scrisori pe care le compune după o ordine bine stabilită, atît cu familia, cît și cu prieteni de toate vîrstele (inclusiv adolescenți) ori cu autori pe care-i îndrăgește și cărora consideră necesar să le trimită opiniile despre cărțile lor (Joan Didion, Ann Patchett, Kazuo Ishiguro). Sybil este departe de portretul unei doamne de vîrsta ei la care ne-am aștepta: cinică și destul de critică, inclusiv cu propriii copii, inflexibilă legat de lucrurile pe care nu vrea să le facă, mereu cu replica potrivită și taxînd orice consideră injust, perseverentă în a rezolva toate problemele din viața ei și fără reținere de a se amesteca în ale altora. În afara scrisului, pare amuzantă și vorbăreață, un om care și-a construit o existență împăcată, în ciuda adversităților vieții.
Dincolo de schimbul de scrisori, Corespondenta vine să ne arate cum oamenii duc cu ei poveri nebănuite, iar comportamentul lor, uneori de neînțeles pentru ceilalți, poate ascunde răni adînci. Cum, de multe ori, curiozitatea și disponibilitatea de a cunoaște pe cineva dincolo de fațadă pot schimba viețile amîndurora. Și, mai ales, cum lipsa unei comunicări oneste adîncește prăpăstii și arde poduri. Dorința de a ne spune propria poveste și unghiul nostru în privința unor lucruri întîmplate sînt universale și așteaptă, de regulă, doar un cadru potrivit, care pentru mulți dintre noi este scrisul.
Sybil Van Antwerp poartă corespondențe pentru a lăsa ceva palpabil, fizic, în urmă, în cazul în care Internetul și viața online ar dispărea la un moment dat, ștergînd adresele, conversațiile și dovezile existenței noastre în această lume. Ridică acest act la nivel de artă:
„[...]conținutul corespondenței, mă refer la materialul scrisorilor, poate să ajungă oriunde. Poate să fie orice. Poți să scrii oricui. Poți să spui orice vrei.
Scriu încet. O scrisoare poate să-mi ia o oră sau mai mult. Nu mă pripesc. Reflectez la fiecare propoziție. Mîna nu-mi obosește. Nu trebuie să te grăbești. Cînd te grăbești, stiloul tău crede că nu iei asta în serios, și așa vine oboseala. Ai nevoie de răbdare ca să spui exact ce ai în minte, să găsești cuvîntul potrivit. Uneori scriu o ciornă și o adnotez, apoi o trec pe curat. Cred că trebuie să fim pretențioși în comunicare. Nu uita: cuvintele, mai ales cele scrise, sînt nemuritoare.”
Autoarea cărții, Virginia Evans, are 40 de ani, este licențiată în literatură engleză și a obținut un masterat în filosofie și scriere creativă la Dublin. A început prin a scrie șapte romane fără să reușească să publice vreunul și a fost respinsă de nenumărați agenți literari pînă să-l găsească pe cel încrezător în talentul ei. Înainte să fie publicată Corespondenta, se gîndea să renunțe la scris și să dea la Facultatea de Drept. A recunoscut că, asemenea personajului din carte, cu zece ani în urmă i-a scris ea însăși lui Ann Patchett, s-au împrietenit epistolar și s-a bucurat încă de atunci de sfaturile și susținerea scriitoarei.
Romanul Corespondenta este pe cale să devină film pentru marele ecran. Sybil Van Antwerp va fi jucată de Jane Fonda, care este și producător executiv. Actrița are 88 de ani.
Credit foto: A. Docea
