Odiseu printre noi

Dacă ne-ar despărți în mod fundamental faptul că noi ducem războaiele cu drone și rachete, n-am avea cu adevărat nimic important de aflat în nesfîrșitele peripeții ale unor Odiseu, Ahile, Hector.

Împrejurarea că în epoca revoluției digitale și a începutului revoluției Inteligenței Artificiale încă discutăm și ne disputăm pe tema și pe modul de realizare a unui film repovestind Odiseea merită în sine, cred, un moment de reflecție. În fond, de ce facem asta? Ce avem noi, oamenii de azi, în comun cu cei de acum aproape trei mii de ani? Sigur, unii vor spune că Odiseea lui Christopher Nolan, ca și alte, mai vechi sau mai recente, rescrieri în diferite limbaje și modalități ale unor străvechi legende, nu este, de fapt, despre războinicii și călătorii pe mări ai lui Homer, ci despre problemele lumii de azi. De fapt, este desigur despre problemele lumii de azi, numai că dacă aceste probleme n-ar fi compatibile, ba chiar asemănătoare cu cele din vremea lui Odiseu, a lui Calypso, a Penelopei și a tuturor celorlalți eroi și eroine, atunci asemenea ecranizări, repovestiri sau reluări – în forme literare, teatrale sau cinematografice – n-ar avea nici un sens. Dacă ne-ar despărți în mod fundamental faptul că noi ducem războaiele cu drone și rachete, în timp ce oamenii de pe timpuri le duceau cu săgeți și prăștii, n-am avea cu adevărat nimic important de aflat în nesfîrșitele peripeții ale unor Odiseu, Ahile, Hector. Și, desigur, am putea adăuga aici nenumărate diferențe dintre ei și noi, legate de felul în care călătorim, în care interrelaționăm, pe scurt, în care trăim.

Și totuși, acel trecut îndepărtat, ca și acela din atîtea alte fabule, legende, istorii și mituri, continuă să trăiască la noi, în noi și cu noi. Important nu e cu ce arme ducem războaie, ci faptul că, în continuare, ducem războaie. Diferențele, oricît de colosale par, rămîn superficiale. Sîntem, la fel ca strămoșii noștri, măcinați de invidie și înfricoșați de terori. Ne ferim de necunoscut, dar sîntem și curioși să-l cercetăm, la fel ca și ei. Ne e dor de casă, cînd sîntem departe, dar ne e și teamă de ce vom găsi la întoarcere. Iubim și urîm întocmai ca și ei, avem ambiția de a ne dovedi valoarea peste rivali; ne place să ne lăudăm cu ce am făcut și nu ne dăm în lături să inventăm lucruri dincolo de ceea ce am făcut. Întocmai ca Odiseu. Și, în ultimă instanță, sîntem tribali. Clanul nostru, neamul nostru, grupul nostru, „bula” noastră – asta contează pentru noi în primul rînd. La fel ca acum o sută de ani sau o mie de ani, sau zece mii de ani. La fel ca întotdeauna.

Să ni-l închipuim atunci pe Odiseu nimerind pe neașteptate în lumea noastră, printr-o ruptură în țesutul spațio-temporal: ar fi uimit la început, crezînd că ar fi ajuns printre zei, chiar printre niște zei mai puternici decît olimpienii lui. Cîteva zile nu și-ar reveni din uluire, dar apoi s-ar obișnui și chiar s-ar acomoda destul de repede cu utilizarea jucăriilor noastre digitale, căci nu întîmplător e descris el de Homer drept „versatil” (polytropos).

Știm: imensul progres material, tehnologic, științific, economic, medical, social pe care îl cunoaște omenirea de vreo două sute de ani are prea puține corespondențe în viața noastră sufletească, în moralitatea noastră, în capacitățile noastre de a ne domina impulsurile distructive, emoțiile bune sau rele. Rămînem niște barbari capabili să ajungă pe Lună, să comunice instantaneu pe partea cealaltă a Pămîntului și să învingem nenumărate boli. Călărim spațiile în toate direcțiile, dar sîntem aidoma cu oamenii din totdeauna: copleșiți de bătrînețe, moarte, suferință, nenorociri, griji. De ele n-am scăpat și șanse să scăpăm nu-s.

Dacă deci ar veni la noi, Odiseu cu siguranță ne-ar lua la început drept zei. Apoi însă și-ar da seama că acea primă impresie e falsă: „Ciudați zei“, și-ar zice, „nefericiți și triști! Nu-i ce știam eu despre nemuritori. Sînt și aceștia tot niște bieți oameni. Bine că măcar știu să se distreze din cînd în cînd. E totuși fenomenal că la asta mai folosesc și născocirile mele despre locurile pe unde am călătorit! La fel pe cînd am fost oaspetele regelui Alcinoos și al feacienilor.”

Acum însă există cinema-ul. În consecință, ispitit și curios, poate că Odiseu, eșuat în secolul XXI și nu pe insula Scheria ca odinioară, s-ar duce la cinema, ca să vadă ultimul film despre el însuși...

Share