Sînt, de cînd mă știu, un mare amator de fotbal. Bineînțeles că primul lucru care mă atrage la acest sport e frumusețea sa în sine, spectacolul tehnicilor individuale și al tacticilor colective. Totuși, cred că, în cazul fotbalului, spre deosebire de situațiile celorlalte sporturi, există ceva în plus față de jocul per se. Datorită amplorii căpătate în timp, spectacolul fotbalistic a început să încorporeze mentalitate colectivă, cultură, istorie, geografie, politică, economie și, uneori, prin simbolistică discretă, chiar literatură și filozofie. Cunosc contraargumentul unora. Fotbalul nu mai este, de mult, nimic din toate acestea, întrucît „s-a globalizat”. Jucătorii buni, de pe întreg mapamondul, evoluează la aceleași echipe mari (europene!) și, ca atare, varietatea identitară a „stilurilor” s-a stins, show-ul din teren uniformizîndu-se, pierzîndu-și carevasăzică „diversitatea” și, implicit, trăsăturile – cum să spun? – „extra-fotbalistice”, menționate de mine mai sus. Poate că ipoteza rămîne valabilă în cazul cluburilor importante, „internaționalizate” într-adevăr cu asupra de măsură, dar, atunci cînd se întorc la echipele naționale, sportivii redevin ei înșiși, se reintegrează într-un „spirit al locului”, care i-a format și i-a lansat cîndva. De aceea eu mă consider, asemenea tuturor „chibiților” din lume, mai ales un fan al campionatelor mondiale și europene. Acolo intră în dialog și, totodată, în luptă culturile, identitățile, geografiile și istoriile unor comunități variate, „sublimate”, aș îndrăzni să observ, în comportamentul, dăruirea și efortul (uneori supraomenesc!) aduse pe teren de cei unsprezece reprezentanți „marțiali” ai lor. Acolo, dacă ai impuls „hermeneutic” pentru astfel de mesaje, poți „citi”, pasionat, literatura și filozofia fotbalului.
Eu o fac de aproape o jumătate de secol, de cînd urmăresc (de oriunde m-aș fi găsit la un moment dat sau m-aș găsi vreodată în lume) confruntările – adesea feroce – de la edițiile Cupei Mondiale. Ca atare, am învățat multe din „contemplarea” și „hermeneutizarea” spectacolului fotbalistic: despre oameni și despre viață, despre istorie și despre identitate, despre cultură și despre morală. Am descoperit lucruri pe care, de regulă, le înveți doar prin lecturi ori prin călătorii. Așa am ajuns să atribui acestui sport valențe „extra-sportive”. Valențe care nu au lipsit nici din recent încheiata (nouă) ediție a Campionatului Mondial, ediție derulată într-un context planetar, știe oricine, complet straniu (unii nu s-au sfiit să compare, justificat, Cupa Mondială din 2026, organizată de SUA, Canada și Mexic, cu Jocurile Olimpice din 1936 de la Berlin). Tocmai din acest motiv, prima constatare „hermeneutică” ar fi aceea că hybris-ul politic nu a lipsit nici aici. Cu un personaj de tipul lui Trump nici nu s-ar fi putut altfel. Șeful FIFA, mult-hulitul trumpist Infantino, i-a oferit, din proprie inițiativă, președintelui american diverse premii și distincții (surogate de „Nobel”?), din partea organizației, deși ele nu erau statutare. În plus, la cererea expresă a lui Trump, a anulat un cartonaș roșu, dat celui mai bun jucător american, spre oripilarea tuturor și – cum altcumva? – spre deteriorarea, iarăși, a imaginii Statelor Unite. Tot marcată de o „semiotică” politico-ideologică mi s-a părut percepția echipei Iranului în competiție și, alături de ea, muzicile religioase islamice, care răsunau în tribune la evoluțiile formațiilor arabe. Antagonismele au ieșit deci, rapid și clar, la iveală. Au ieșit ca untdelemnul la suprafața apei.
Interesante mi s-au părut – a cîta oară? – mentalitățile etnice și specificitățile cultural-identitare. Bunăoară, „schizoidia” sud-americană. Să mă explic. Sud-americanii sînt, în esență, niște oameni minunați. Afirm neezitant acest lucru din postura cuiva care a cunoscut, a fost coleg și s-a împrietenit (prietenii care durează și astăzi) cu mexicani, argentinieni, peruani, brazilieni ș.a. Au generozitate și un sentimentalism debordant. Detaliul ultim determină amintita „schizoidie”. Ei trăiesc emoțional fiecare aspect al vieții și dacă, în numeroase privințe, asta îi face îngeri, în alte privințe, unde emotivitatea apare ca un exces periculos, pot deveni demoni. Nu reușesc niciodată să se așeze, înțelept, pe calea de mijloc. O împrejurare edificatoare e fotbalul. Și-l asumă cu o pasiune fatală, reușind pe teren, prin prisma obsesiei victoriei, să ajungă neprincipiali („trișori”), violenți („cotonogari”) și chiar respingători („bădărani”). Exemplu incontestabil: campioana en-titre, Argentina, cu siguranță cea mai antipatizată echipă de la actualul Campionat Mondial. Tot la capitolul cultural-identitar intră profesionalismul olandez, eleganța engleză, cerebralitatea franceză, voința nemțească, civilitatea norvegiană, curajul croat și inventivitatea spaniolă. Fotbalul este mai mult decît „alergatul după o minge”. „So much more than a game”, cum zice cîntecul.
